Programul pastoral 2005-2007

EUHARISTIA – FAMILIA – VOCAŢIILE

Scrisoarea pastorală a Episcopului de Chişinău
pentru iniţierea Programului pastoral 2005 – 2007

Ascultând de Păstorul Suprem

După celebrarea Marelui Jubileu, urmând îndemnul Sf. Părinte de a ne îndrepta privirea spre Cristos, Biserica noastră locală a urmat un program pastoral trienal având ca temă comună – cunoaşterea, urmarea şi iubirea lui Cristos… Am încercat să-l înţelegem pe Cristos, în multitudinea de imagini care rezultă din Sf. Scriptură, şi am încercat să-i găsim locul în viaţa noastră. Am înţeles că El este nu numai centrul istoriei Bisericii, ci şi al istoriei omenirii. În El se reuneşte (cf. Ef 1, 10; Col 1, 15-20) toată istoria mântuirii. Isus Cristos „este ţinta istoriei umane, punctul spre care converg dorinţele istoriei şi civilizaţiei, centrul neamului omenesc, bucuria tuturor inimilor şi împlinirea aspiraţiilor lor”.
La aniversarea celor 10 ani de la crearea primelor noastre structuri, am adus mulţumire lui Dumnezeu pentru frumoasele împliniri realizate prin intermediul Providenţei sale. Cu această ocazie am rememorat în detaliu drumul pe care Domnul, prin Providenţa Sa, ne-a chemat să-l urmăm pentru a-i împlini voinţa. Nu ar fi fost posibil să păstrăm mereu calea dreaptă dacă nu am fi avut-o întotdeauna alături de noi pe Preacurata Fecioara Maria, care ne-a luat de mână ca o mamă iubitoare şi ne-a condus pe cale, ne-a învăţat şi ne-a sfătuit. De aceea noi am ales-o pe ea, Maica Bunului Sfat, ca patroană a Diecezei noastre. Cu ea vrem să continuăm mereu toate activităţile noastre şi într-un mod cu totul deosebit, împreună cu ea vrem să-l contemplăm pe Isus şi să-l adorăm în Taina Sfintei Euharistii.

Un nou program pastoral – obiectivele sale

Fără să avem pretenţia de a fi o comunitate cu experienţă şi mai ales cu o abundenţă de resurse umane şi posibilităţi materiale, ne-am propus totuşi ca să ne organizăm activitatea în baza unui program pastoral comun. Printre primele obiective ale acestui program este şi acela de a „ieşi în larg” sau, cu alte cuvinte, de a intra în profunzimea trăirii vieţii noastre de credinţă. El este un instrument modest prin care vrem să ne mobilizăm cât mai mult în activitatea noastră pastorală. Primii destinatari ai acţiunii noastre pastorale rămân „catolicii noştri”, acei credincioşi care sunt în contact cu comunităţile noastre în diferite stadii de participare. Obiectivul nostru principal este acela de a-i „converti” pe credincioşii puţin activi în viaţa comunităţii, dar mai ales pe acei care, deşi poartă numele de creştin catolic, nu fac NIMIC pentru a-l merita. Sunt cei care au fost botezaţi de părinţi sau, mai ales, de bunicii lor dar acum nu practică sacramentele şi nu frecventează acţiunile liturgice. Aceasta este „durerea noastră” cea mai intensă, dar şi durerea întregii Biserici, a cărei greutate o simte înainte de toate Păstorul Suprem, Sfântul Părinte. De aceea ne îndreptăm spre ei, în mod prioritar şi cu mare speranţă. NU PUTEM SĂ STĂM ÎN BISERICI ŞI-N CASELE PAROHIALE AŞTEPTÂNDU-I SĂ APARĂ. Exemplul Bunului Păstor ne obligă să plecăm în căutarea lor, chiar dacă pentru aceasta va trebui să lăsăm pe „cele 99 de oiţe” să ne aştepte. Acest lucru înseamnă, pentru fiecare loc în parte, găsirea acelor iniţiative pastorale, noi sau vechi, care sunt posibil de realizat cu mijloace proprii, în spiritul principiilor şi al propunerilor programului nostru pastoral.
Concomitent cu această activitate, urgentă este şi căutarea acelora pe care îi numim „atei” şi care, de fapt, de cele mai multe ori nu se recunosc sub acest nume. Ei sunt fructul educaţiei şi al instruirii unui sistem ideologic totalitar şi materialist, contrar principiilor Bisericii, care, după schimbările politice fundamentale de la sfârşitul mileniului trecut, au rămas „ai nimănui”, în afara interesului societăţii, înfieraţi de toţi şi lăsaţi în voia sorţii. Biserica este chemată să le adreseze şi lor „Vestea cea Bună” într-un limbaj adecvat şi, mai ales, clar. Experienţa noastră de până acum ne avertizează însă că accesul la inimile acestora din urmă este deosebit de dificil. Iar pragul cel mai înalt pe care ei nu reuşesc să-l treacă este „haina” pe care noi o dăm predicării Evangheliei. Limbajul şi metodele pastorale sunt diferite pentru anumite grupuri specifice, dar un lucru este comun pentru toţi: tuturor le este adresată aceeaşi chemarea la SFINŢENIE, iar păstorii comunităţilor noastre vor trebui ca, printr-o evanghelizare ADECVATĂ, să-l propună din nou şi mereu pe Cel care „s-a făcut trup şi a locuit între noi” ca model de sfinţenie şi de ascultare.

Punctul de plecare

Să nu surprindă pe nimeni faptul că un program pastoral ca al nostru, deşi şi-a propus ca temă centrală, „Euharistia – Familia – Vocaţiile”, termeni ce denotă o vastă materie de analizat, nu îşi propune totuşi să aprofundeze în mod sistematic şi scolastic conţinutul lor teologic, multidisciplinar. Acest lucru a făcut-o şi o face Sfântul Părinte, la nivelul Bisericii Universale. Noi vom porni tocmai de la acest nivel, de la ceea ce există deja şi a fost propus de Biserică tuturor, deci şi nouă. În schimb noi vom accentua aspectul pastoral şi vom atrage atenţia tuturor asupra „aplicării practice”.
Doresc să scot foarte clar în evidenţă faptul că misiunea noastră relativ la implementarea acestui program pastoral nu constă numai în citirea lui, urmată de înregistrarea şi abandonarea lui în arhivă. Repet şi accentuez că fiecare păstor trebuie să aibă în faţa sa nu numai această Scrisoare pastorală, dar şi documentele Magisterului, pe care să le consulte, să şi le însuşească şi apoi să le propună în diferite forme adecvate capacităţii de înţelegere a întregii comunităţi. Programul nostru pastoral se scrie în fiecare zi, de fiecare dintre noi, prin tot ceea ce vom face pentru realizarea acestei iniţiative diecezane. El presupune implicarea tuturor operatorilor pastorali din parohie, presupune o analiză atentă urmată de iniţiative concrete pe plan local, precum şi de trimiterea către noi de sugestii menite să intensifice trăirea credinţei noastre şi să îmbogăţească tezaurul vieţii creştine a bisericii noastre locale. Aşadar, programul nostru pastoral are un parcurs circular: el pleacă de la sugestiile şi propunerile noastre, continuă cu analiza şi implementarea lui de către comunităţile noastre (sub directa organizare a parohului ajutat de toţi cei implicaţi în munca pastorală) şi se întoarce la noi sub forma concluziilor şi a sugestiilor pe care ni le veţi propune la sfârşitul fiecărei etape.

Metodologia

Sub aspect metodologic, proiectul pastoral se va desfăşura pe parcursul a trei ani, fiecărui an corespunzându-i o etapă dedicată aprofundării şi aplicării practice a uneia din temele enunţate mai sus: Euharistia – Familia – Vocaţiile. La fiecare început de an veţi primi câte o parte a programului pastoral diecezan care constituie o analiză tematică cu caracter pastoral a temei respective, urmată de sugestii şi propuneri practice pentru aplicarea ei. Este de aşteptat ca, după ce veţi aprofunda tema împreună cu comunitatea şi veţi da curs sugestiilor sau, acolo unde este cazul, dispoziţiilor noastre, să ne trimiteţi concluziile şi sugestiile voastre care vor constitui pentru noi vocea „poporului creştin” pe care vrem să o cunoaştem pentru a ne putea orienta priorităţile muncii noastre pastorale acolo unde se simte o mai mare nevoie de acţiune in partea noastră.
Lesne de înţeles că primul an al proiectului nostru pastoral este dedicat Sfintei Euharistii, an în căre ne aflăm împreună cu întreaga Biserică universală. Ca urmare, în continuarea scrisorii vă pun la dispoziţie o analiză tematică pastorală însoţită de sugestiile şi propunerile pe care le-am considerat necesare şi care constituie prima etapa a programului pastoral diecezan. Sfinţiile Voastre aveţi misiunea de a le aprofunda împreună cu comunitatea şi de a ne trimite concluziile şi sugestiile de care am vorbit în paragraful precedent până la sfârşitul lunii noiembrie a anului în curs. În următorii doi ani vă vor fi prezentate la timpul cuvenit celelalte două teme: Familia şi Formarea tinerilor întru găsirea vocaţiei şi întru mărturia vieţii, a căror scurtă prezentare o veţi găsi la finalul textului despre Sfânta Euharistie.
Acest program este gândit să se desfăşoare pe o perioadă de trei ani dar acest fapt nu ne împiedică să-i extindem graniţele temporale dacă pe parcurs vom sesiza necesitatea îmbogăţirii şi a extinderii sale spre folosul poporului încredinţat nouă spre păstorire. Vă mulţumesc anticipat pentru colaborarea voastră şi pentru rugăciunea pe care o veţi pune la baza ei.

+ Anton COŞA
Episcop de Chişinău

Dat la Chişinău, în ziua de 2 februarie 2005,
sărbătoarea Întâmpinării Domnului.
Nr. 14/ 05

ANUL I
EUHARISTIA –
IZVOR ŞI CULME A ORICĂREI VIEŢI CREŞTINE

Dragi fraţi şi surori,

Euharistia este darul cel mai mare pe care Domnul l-a făcut Bisericii Sale şi pe care nimeni nu i-l poate lua. De aceea Biserica, de la începuturile sale, ascultând de învăţătura întemeietorului ei (v. In. 6), şi-a construit întreaga existenţă având în centrul ei Euharistia. În timp, Biserica a învăţat tot mai mult să cunoască, să preţuiască, să cinstească şi, mai ales, să trăiască din Euharistie. Este datoria noastră, urgentă şi, mai presus de toate, să parcurgem acest itinerar de credinţă şi să ne apropiem cu inima şi cu mintea de Isus Euharisticul, să descoperim în Taina Sfintei Euharistii, în această prezenţă sacramentală, pe Cel care a spus: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28, 20), şi să ne închinăm Lui cu toată recunoştinţa noastră.
Ne vor fi de mare folos documentele Magisterului cu privire la Sf. Euharistie, în mod deosebit cele mai recente, elaborate după celebrarea Marelui Jubileu al Anului 2000. Astfel avem în vedere (în ordine cronologică inversă) cele două documente importante despre Euharistie, pe care Sfântul Părinte Ioan Paul II le-a încredinţat Bisericii, şi anume Scrisoarea apostolică „ Mane nobicum” (Rămâi cu noi), semnată în ziua de 7 octombrie 2004 cu ocazia proclamării Anului Euharistic (celebrat între octombrie 2004 şi octombrie 2005), şi Scrisoare enciclică „Ecclesia de Eucharistia” (Biserica din Euharistie) asupra raportului strâns ce există între Euharistie şi Biserică, publicată la 17 aprilie 2003, în ziua de Joia Sfântă. Nu de mai puţină importanţă este şi documentul „Redemptionis Sacramentum” (norme disciplinare împotriva abuzurilor liturgice), apărut la 23 aprilie 2003 sub auspiciile Congregaţiei pentru cultul divin şi disciplina sacramentelor, despre „câteva lucruri care trebuie să fie observate şi evitate referitor la Sfânta Euharistie”. Vom avea în vedere noutăţile şi schimbările propuse de către noua Instrucţiune liturgică „Institutio Generalis Missalis Romani” aprobată în ziua de Joia Mare 2000, care este o revizuire a celui din 1975, precum şi noutăţile liturgice introduse de noul Liturghier Roman, a treia „editio typica” după Conciliul Vatican al II-lea, publicat la 22 martie 2002.
Pornind de la convingerea că fiecare păstor al comunităţilor noastre parohiale a procurat aceste documente la timpul cuvenit şi le-a prezentat deja credincioşilor proprii, în continuare vreau să mă opresc asupra unor consideraţii practice ce rezultă din documentele de mai sus, pe care le voi expune sub formă de principii călăuzitoare pentru un program pastoral comun, urmate de întrebări şi, în cele din urmă, cu unele sugestii şi propuneri pastorale.

1. Euharistia în centrul vieţii comunităţii ecleziale

Euharistia este misterul central, raţiunea de a fi a Bisericii. Între Euharistie şi Biserică există un raport atât de strâns, încât una nu poate exista fără cealaltă. O comunitate care nu pune în centrul existenţei sale Euharistia nu este completă, nu este vie şi nu poate da viaţă. Euharistia este Cristos viu şi adevărat; în ostia consacrată şi în potir nu mai este pâinea şi vinul, dar este Isus, Fiul Mariei, trimis de Tatăl pentru a ne mântui, Isus mort şi înviat.
Martirii şi sfinţii au fost mereu susţinuţi de Euharistie. Creştinii noştri, în timpuri de opresiune, au riscat uneori viaţa pentru a-l primi pe Isus în Euharistie. Iar bătrânii şi bolnavii noştri au sperat că înainte de a muri vor primi Sfântul Viatic, hrana cerească care să-i însoţească la întâlnirea cu Domnul, Tată şi Judecător; şi totuşi mulţi nu au avut parte acest dar. Comunităţile noastre vor continua să-i ajute pe credincioşi să-l pună pe Isus Euharisticul în centrul vieţii lor, astfel încât, de la prima împărtăşanie şi până la primirea viaticului, fiecare credincios în parte să trăiască în prezenţa lui Isus şi să fie întărit în toate momentele vieţii sale.

2. Euharistia – Memorialul … crucii şi al Paştelui lui Cristos

Pentru a înţelege Euharistia, orice creştin catolic trebuie să cunoască înţelesul profund al unui cuvânt şi anume – „memorial”. Celebrarea Euharistiei nu este un simplu ritual bisericesc. Euharistia este memorialul Paştelui lui Cristos. Spunând aceasta, vrem să subliniem faptul că Euharistia esteactualizarea a ceea ce a făcut Isus şi că pâinea şi vinul, prin intervenţia Duhului Sfânt, devin Trupul şi Sângele lui Cristos. Ceea ce se întâmplă pe altar în timpul prefacerii nu este doar o aducere aminte a ceea ce s-a întâmplat în Cenacol, dar este un memorial, adică se repetă din nou la fel.
De aceea jertfa lui Cristos şi jertfa euharistică sunt una şi aceeaşi jertfă. De aceea Euharistia este jertfa lui Cristos, dar este şi jertfa Bisericii, care o celebrează şi care o trăieşte 24 din 24 de ore pe zi prin fiecare membru al său. În acest mod jertfa lui Cristos devine jertfa Bisericii, jertfa credincioşilor, jertfa fiecăruia în parte. Există, aşadar, o unitate profundă între cer şi pământ, între jertfa euharistică şi ospăţul ceresc, iar preotul care o prezidează devine cu adevărat o punte de legătură între pământ şi cer.
Cu alte cuvinte, liturghia actualizează jertfa crucii. La orice liturghie este celebrată jertfa lui Cristos pe cruce, care moare din iubire şi care devine izvor de iubire. Participând la jertfa euharistică, credincioşii oferă lui Dumnezeu, victima divină, şi pe ei înşişi odată cu ea. Liturghia actualizează nu numai misterul pătimirii şi morţii Mântuitorului, ci şi misterul învierii în care jertfa îşi află încoronarea sa. Întrucât e viu şi înviat, Cristos poate, în Euharistie, să se facă „pâinea vieţii”.

3. Ospăţul pascal şi comuniunea eclezială

În logica celor spuse mai înainte, Euharistia este nu numai o jertfă, dar şi un ospăţ pascal, este Cina Domnului la care suntem invitaţi cu toţii. A participa la Sfânta Liturghie, fără a participa şi la împărtăşanie, înseamnă doar o participare pe jumătate, înseamnă că nu s-a înţeles că Sfânta Liturghie este şi un ospăţ pascal. Ne amintim de îndemnul Conciliului: „Participarea cea mai perfectă la Sfânta Liturghie este atunci când credincioşii, după împărtăşania preotului, primesc ei înşişi Trupul Domnului din aceeaşi Jertfă” (SC 55).
Primind Sfânta Împărtăşanie, credinciosul este făcut părtaş la comuniunea eclezială. Iar această realitate nu trebuie omisă nici în practică: cel care s-a împărtăşit şi l-a primit pe Cristos în sufletul său va face loc în viaţa sa şi aproapelui său. Euharistia îi uneşte pe credincioşi cu Cristos, dar îi uneşte şi între ei ca pe nişte celule ce aparţin aceluiaşi corp.
Cu alte cuvinte, primirea euharistiei reînnoieşte, întăreşte şi aprofundează comuniunea noastră cu Cristos, care a început la Botez şi a fost confirmată la Mir. Prin Botez am fost chemaţi să formăm un singur trup, prin Euharistie noi realizăm această chemare: „Deşi suntem mulţi, suntem un singur trup, căci toţi ne împărtăşim din aceeaşi unică pâine” (1 Cor. 10, 17).

4. Euharistia şi viaţa creştină

Primind Sfânta Împărtăşanie, credincioşii capătă forţa de care au nevoie pentru a înainta prin mijlocul greutăţilor, îşi refac puterile spirituale slăbite, îşi educă simţul la caritate, adică sunt mai atenţi la nevoile celorlalţi, îşi întăresc speranţele. Viaţa creştină fără Sfânta Împărtăşanie este slabă, sterilă şi aridă. Cum poate trăi o viaţă sănătoasă şi plină de roade creştinul care se apropie de Sfânta Împărtăşanie numai o singură dată pe an? În schimb primind-o zilnic, credinciosul se simte în măsură să înfrunte toate bătăliile credinţei. El poate aduce din plin aportul său la realizarea misiunii de evanghelizare a Bisericii, prin viaţa sa proprie. Dacă însă în comunităţile noastre sunt puţini credincioşii care participă activ la viaţa liturgică, la caritatea bisericii, la operele de evanghelizare, un motiv important este şi slaba lor participare la Sfânta Împărtăşanie. Şi aici vreau să mai adaug încă un lucru extrem de important.
Euharistia este strâns legată şi de Reconciliere. Pentru ca Euharistia, care actualizează jertfa răscumpărătoare a crucii, să perpetueze sacramental, este nevoie de o continuă convertire, de un răspuns personal la îndemnul adresat de sfântul Paul creştinilor din Corint: „În numele lui Cristos, vă rugăm: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Cor 5, 20). Dacă credinciosul are pe conştiinţă greutatea unui păcat grav, el este obligat să apeleze la milostivirea Domnului prin sacramentul Reconcilierii, pentru a putea lua parte în mod deplin la Jertfa euharistică.
Judecata asupra propriei conştiinţe aparţine numai celui în cauză. Totuşi, în caz de comportament grav, public şi de durată, contrar normelor morale, orice păstor are datoria să intervină şi să ajute la realizarea unei adevărate convertiri. Pe de altă parte, să nu se uite şi un alt aspect, şi anume acela al formării corecte a conştiinţei. Păcatul cel mai mare al timpului modern este acela că s-a pierdut simţul păcatului. Când nu se mai cunoaşte ce este şi ce nu este păcat, atunci nici măcar Reconcilierea nu mai este posibilă, şi nici Euharistia nu-şi mai poate face efectul. Păstorii trebuie nu numai să-i îndemne pe creştini să participe la Sfânta Spovadă, dar şi să-i ajute prin catehizare adecvată să înţeleagă şi să evalueze corect gravitatea faptelor lor.
O practică destul de răspândită în comunităţile noastre este cea a Adoraţiei Sfintei Euharistii. În timpurile dinainte când nu exista libertate de cult, preoţii care au activat pe la noi au propus în mod insistent credincioşilor care îndrăzneau să vină la biserică să-l adore pe Isus în Preasfântul Sacrament, chiar şi între sfintele liturghii. Începând cu acest An Euharistic, îndemn toate comunităţile noastre să promoveze şi să intensifice adoraţia la Preasfântul Sacrament. Deşi fiecare comunitate este liberă să organizeze propria schemă de adoraţie, consider că este bine să uniformizăm practicile noastre, şi mă refer în mod deosebit la Ora Sfântă din prima zi de joi a fiecărei luni sau la ora de adoraţie săptămânală, de obicei în fiecare joi seara. Pe lângă acestea, propun cu insistenţă organizarea în fiecare lună a unei zile de adoraţie continuă, la care să participe toată comunitatea, ca şi promovarea în rândul credincioşilor a acelei practici venerabile care este vizita zilnică spontană la Preasfântul Sacrament. Toate acestea trebuie organizate în maniera şi în măsura în care fiecare comunitate în parte este capabilă să primească şi să practice astfel de activităţi liturgice. Toate acestea ne vor ajuta să facem din Euharistie centrul vieţii noastre creştine.
Referitor la Anul Euharistic vreau să atrag atenţia păstorilor asupra recentului decret al Penitenţieriei Apostolice, datat cu 25 decembrie 2004 şi publicat la 14 ianuarie anul curent, prin care se informează că Sfântul Părinte îmbogăţeşte cu indulgenţe unele acte specifice de cult şi de devoţiune faţă de Preasfântul Sacrament. Însuşi decretul cere ca preoţii, în special păstorii, să-i informeze pe credincioşi „în cel mai potrivit mod” despre aceste dispoziţii, pregătindu-se „cu generozitate şi disponibilitate sufletească” pentru a asculta spovezile şi pentru a-i conduce pe credincioşi „în recitări publice solemne ale rugăciunilor către Isus din Sacrament”. Credincioşii sunt de asemenea îndemnaţi „să dea mărturie publică despre credinţa în şi venerarea Preasfântului Sacrament”. În acest sens, eu însumi chem preoţii noştri să prezinte şi acest document credincioşilor pentru ca ei să poată pune în practică cele prevăzute şi să obţină pentru ei şi pentru sufletele din purgatoriu indulgenţele prevăzute.

5. Euharistia şi misiunea Bisericii

Euharistia nu numai că face să se nască Biserica, dar o şi cheamă la misiune şi o susţine în proiectul noii evanghelizări. Sfântul Părinte vorbeşte despre un dinamism nou ce trebuie să caracterizeze întreaga Biserică, îndeosebi pe păstorii de suflete. Întăriţi de aceeaşi Euharistie, toţi credincioşii trebuie să se simtă chemaţi a fi misionari şi să răspândească în mediul în care trăiesc şi activează bucuria pe care o dă marele dar pe care l-au primit. Acesta este sensul cuvintelor pe care preotul le rosteşte la sfârşitul fiecărei liturghii: Liturghia s-a sfârşit, mergeţi în pace! Cine cu adevărat l-a întâlnit pe Cristos în Sfânta Euharistie nu poate să nu proclame cu viaţa sa iubirea milostivă a Mântuitorului.

6. Ziua Domnului şi Liturghia Duminicală

Pentru noi creştinii ziua Domnului este Duminica! Duminică a înviat Domnul, Duminică s-a coborât Duhul Sfânt. Este însuşi Isus acela care conferă importanţă duminicii apărând apostolilor în ziua de Paşti şi revenind duminica următoare. Duminica este o zi la care nu se poate renunţa pentru că, nu numai că îl caracterizează pe creştin, dar îl întăreşte, îl reînnoieşte şi îl face să se simtă parte a unei mari comunităţi formate de toţi credincioşii din lume. De aceea Duminica este ziua Bisericii, zi în care comunitatea se reuneşte pentru a celebra Euharistia, este ziua când comunitatea simte unitatea Bisericii. Şi pentru că Duminica este şi ziua speranţei creştine, în timpul celebrării Sfintei Liturghii de Duminică, rugăciunea credincioşilor, oferirea darurilor, invocarea milostivirii, aşteptarea timpurilor viitoare, toate aceste elemente trebuie să ne întărească speranţa. Nu în ultimul loc, Duminica este şi ziua omului, zi rezervată pentru odihna sa în cadrul plăcut şi intim al familiei. În această zi nu sunt recomandate posturile şi abstinenţa pentru că ele sunt contrare bucuriei învierii Domnului.
Să nu uităm însă că Duminica este ziua carităţii şi a solidarităţii, zi în care fiecare creştin trăieşte caritatea în mod concret. Liturghia duminicală contribuie din plin la educarea noastră la aceasta, la cum să ne deschidem inimile spre nevoile fraţilor. Ascultând predica, intrând în contact cu suferinţele şi neliniştile săracilor, adunând ofertele, … ne simţim parte dintr-o lume nouă în care toţi suntem fraţi şi surori şi nimeni nu este străin. Fiecare este responsabil pentru celălalt.
În legătură cu această temă a Duminicii – zi a Domnului, aş vrea să mă refer la obligaţiile păstorilor cu privire la celebrarea Sfintei Liturghii. Şi în acest sens mă refer la documentul „Redemptionis Sacramentum”, care vine cu norme concrete disciplinare împotriva abuzurilor liturgice. Documentul recunoaşte că există „câteva lucruri care trebuie să fie observate şi evitate referitor la Sfânta Euharistie”. Şi celelalte documente menţionate mai sus ne obligă la cercetări continue şi la adaptarea practicii bisericeşti la normele propuse. Fără să intru în conştiinţa cuiva, vreau să-i îndemn pe toţi confraţii mei preoţi la cunoaştere, actualizare şi fidelitate faţă de rubrici şi faţă de norme, fidelitate care înseamnă în cele din urmă fidelitate faţă de Isus însuşi.

Întrebări

La capătul acestor consideraţii principiale asupra Euharistiei în viaţa noastră creştină iată câteva întrebări ce vor fi discutate în cadrul fiecărei parohii:
– Ce am putea să mai facem în parohia noastră pentru a sublinia centralitatea Sfintei Euharistii?
– Ce fel de iniţiative pot fi propuse pentru ca întreaga comunitate să poată lua parte la cele trei forme de participare la misterul euharistic: Sfânta Liturghie, Împărtăşania şi adoraţia Sfintei Euharistii?
– Cum trăim dimensiunea comunitară a Euharistiei? De exemplu: prin diferite întâlniri după Sfânta Liturghie, pregătirea comunitară a Cuvântului Domnului în fiecare duminică, vizitarea familiilor, mai ales a celor care se confruntă cu diferite probleme.
– Cum să facem să facilităm tuturor credincioşilor accesul la Sfânta Spovadă, astfel încât credincioşii să participe mai bine şi cu mai mult folos la Sfânta Liturghie?
– Cum este trăită adoraţia Sfântului Sacrament în parohia noastră şi ce am mai putea propune pentru a o intensifica?
– Am putea organiza în parohia noastră un grup de credincioşi care să fie responsabili pentru vizitarea bolnavilor, astfel încât să fie mai uşor şi mai efectiv accesul preotului la bolnavi pentru celebrarea Sfintelor Taine prevăzute pentru dânşii ?

Aici las loc fiecărei comunităţi să-şi pună şi alte întrebări, pe care am dori mult să le avem şi noi pentru completarea acestui material.

Câteva propuneri pastorale

– Să se organizeze în fiecare parohie un grup de credincioşi „Adoratori ai Sfântului Sacrament”!
– Să se constituie în fiecare parohie un „grup liturgic” (format din preoţi, surori şi laici cu studii teologice) care să ajute comunitatea la formarea şi animarea liturgică!
– Să se promoveze în fiecare parohie laici generoşi şi capabili pentru a fi pregătiţi pentru serviciile liturgice şi alte servicii în favoarea comunităţii!
– Să se intensifice promovarea şi pregătirea tuturor copiilor capabili şi disponibili pentru a face parte din grupul de ministranţi!
– Să se dea importanţa cuvenită Sfintei Liturghii şi prin cântul bisericesc, prin formarea organiştilor şi a cântăreţilor bisericeşti!

ANUL AL II-lea
B. FAMILIA – O MICĂ BISERICĂ!

Dragi fraţi şi surori! Am ales tema familiei ca subiect al grijii noastre pastorale având în vedere situaţia deosebită în care se află multe din familiile noastre moldave, destrămate sau descompletate în urma procesului de migraţiune ce a început de mult, dar a crescut simţitor îndeosebi în a doua parte a deceniului trecut, când sute şi chiar mii de mame sau taţi au plecat, de cele mai multe ori pe căi ilegale, în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit. Întâlnesc deseori persoane în străinătate, care nu pot încă să revină la familie din lipsa documentelor necesare. Suferinţa lor este extrem de greu de imaginat. Mă întreb: ce fel de familie mai este aceea în care de mai bine de trei ani lipseşte mama sau tata, lipsesc fiii şi fiicele unor părinţi în vârstă? Fenomenul este copleşitor şi, din păcate, chiar pe plan social, încă puţin cunoscut şi mai puţin luat în seamă.
Pe de altă parte, este cunoscut şi fenomenul destul de răspândit al divorţurilor, care face atât de instabile familiile noastre. Grija Bisericii faţă de stabilitatea familiei şi faţă de indisolubilitatea căsătoriei ne face să readucem în faţa credincioşilor noştri viziunea creştină despre familie, aceea care vede în ea celula Bisericii particulare. Ne vom întoarce la documentul Sf. Părinte Familiaris Consortio şi laScrisoarea Sf. Părinte către familii, din 1994, vom căuta şi alte instrucţiuni şi documente care să ne ajute la formularea cât mai pe înţeles a învăţăturii Bisericii despre familie, evanghelizarea familiei, căsătoria şi familia, fecunditatea conjugală, misiunea familiilor creştine, drepturile şi obligaţiile familiei.

ANUL AL III-LEA
C. FORMAREA TINERILOR ÎNTRU GĂSIREA VOCAŢIEI 
ŞI ÎNTRU MĂRTURIA VIEŢII

În legătură cu problema familiilor noastre, am considerat de maximă urgenţă implicarea Bisericii în orientarea creştină a tinerilor, în pregătirea lor pentru viaţă. Cu toată insistenţa noastră în educaţia lor creştină, tinerii noştri sunt tot mai expuşi unei presiuni din ce în ce mai insistente din partea societăţii, astfel încât există riscul ca ei să se piardă din grupurile noastre de tineri chiar în primii ani de pubertate.
În calitate de păstori, noi trebuie să căutăm să înţelegem problemele şi dificultăţile tinerilor de astăzi, care în parte sunt identice cu cele ale tinerilor din lumea întreagă, dar în parte totuşi au şi un caracter specific, ce se naşte şi se conturează îndeosebi din lipsa stringentă a unei adevărate speranţe în ziua de mâine. Tinerii se confruntă cu multe necunoscute, cu dureri şi umilinţe, dintre care cea mai mare este sărăcia, şi aceasta îi face să caute rezolvarea lor în altă parte.
Tinerii trebuie să ştie locul lor în Biserică şi rolul lor în misiunea de evanghelizare a Bisericii. Participarea la zilele mondiale şi la întâlnirile cu Sfântul Părinte ne pot ajuta să canalizăm energiile adunate cu această ocazie în continuarea şi susţinerea unui entuziasm sănătos şi realist.