Concordia înseamnă că două sau mai multe inimi merg împreună

Interviu cu Pr. Georg Sporschill,
Directorul Fundaţiei „Concordia”

Pentru început cine sunteţi părinte Georg Sporschill? 
Sunt directorul Fundaţiei “Concordia”, preot din Societatea lui Isus. M-am născut la 26 iulie 1946 în Austria, am studiat teologia şi am terminat-o cu diplomă de licenţă, iar apoi psihologia ale cărei studii le-am încheiat cu doctorat. Am lucrat în Guvernul Austriei, iar apoi, acum 30 de ani am intrat în Societatea lui Isus (ordinul iezuit). Acum 28 de ani am început să lucrez cu tinerii şi am făcut muncă socială – în special cu cei fără adăpost în Austria şi cu copiii în România. Şi…asta e viaţa mea. De acum încerc să facem un proiect cu copiii şi pentru copii aici în Moldova. Sunt în discuţii cu guvernul şi încercăm să facem împreună un sat de copii săraci sau în nevoi undeva la 30 de km de Chişinău. Vom vedea cum va fi găsită soluţia definitivă. Probabil se va hotărî săptămâna viitoare sau zilele acestea. Iar aici pe strada Coropceanu.este sediul Concordiei – Casă de oaspeţi, sediu, şi va fi şi un grup de copii – 16 copii vor locui aici, în cadrul unui proiect-pilot. De aceasta sper că se va ocupa d-ra Iulia Iarîşeva, ea este inima casei acesteia. Vreau să mai adaug că sunt cetăţean român, şi sunt foarte mândru de acest fapt.

Ce este Concordia şi ce îşi propune să facă în Moldova? Care este activitatea sa internaţională?
Concordia apare atunci când două sau mai multe inimi merg împreună şi încearcă împreună să realizeze ceva. Eu văd că aici, în Moldova, precum şi în România sunt multe talente. În România avem 200 de angajaţi, toţi sunt tineri. Dar în aceste ţări, nu toţi au o şansă: nu au un loc de muncă, deşi sunt foarte talentaţi. În vest aproape fiecare copil sau tânăr are mai multe şanse. De aceea sperăm că vom realiza un proiect frumos împreună cu d-ra Iulia Iarîşeva şi cu toţi cei de aici. Acesta este scopul nostru: a ajuta copiii şi tinerii fără ajutor. Şi aproape toţi sunt în nevoi… ori spiritual, ori material.

Aveţi un proiect şi pentru tineri? 
Asta se va dezvolta. Pentru mine, cu toţii suntem copiii lui Dumnezeu. Concordia este o organizaţie foarte mică. Singurul lucru pe care l-am dezvoltat este în România. Concordia a fost înfiinţată acum 12 ani în România şi continuă să activeze iar în Austria caut fonduri pentru această acţiune în România, sau invităm pe tinerii noştri colaboratori din România să vină în Austria pentru formare sau pentru cursuri în vederea unui schimb de experienţă eficace pentru ambele părţi. În general, cei din vest privesc la aceste opere de caritate ca la un dar spiritual: simţi că ai o vocaţie, că ai ceva de făcut, că cineva are nevoie de tine, e cel mai frumos lucru din viaţa noastră nu? Iar dacă acum vom dezvolta un proiect concret şi aici, deja putem spune că avem o activitate internaţională, România, Austria, Moldova.

Concordia este o asociaţie caritativă? Care este raportul cu Biserica locală? 
Ştii, eu sunt iezuit şi preot catolic, şi sunt deci un om al Bisericii. Chiar dacă Concordia este o organizaţie non-guvernamentală, umanitară, şi nu neapărat – vezi de exemplu în România sau în Austria – legată de Biserică, un membru fondator este Ordinul Iezuit. Prin aceasta este legată de Biserică. Din punct de vedere juridic însă, Concordia nu este însă o organizaţie bisericească. Aici, în Moldova, pentru moment ne aflăm sub tutela Bisericii. Dar sperăm împreună, simt cu Biserica şi sunt din Biserică, iar această legătură profundă mi-a dăruit întotdeauna mari satisfacţii. Munca socială e câteodată foarte grea şi obositoare; nu ai numai succese. Sunt foarte multe probleme, nu poţi să-i schimbi pe toţi, trebuie să lucrezi şi cu drogaţi, este violenţă. Dar este foarte important să şti de unde îţi găseşti puterea să supravieţuieşti şi cred că în liturghia zilnică, rugăciune şi prietenia cu Biserica, aici vei găsi pâinea de zi cu zi pentru a supravieţui. Sunt absolut sigur că fără liturghie, fără rugăciune, nu poţi, eu nu aş putea. Şi de aceea sunt foarte bucuros, şi mulţumit şi recunoscător că am acest izvor de forţă spirituală. Şi mai este încă un izvor: copiii. Dacă vezi cum se schimbă, cum au speranţă, cum te iubesc, ai o mare satisfacţie. Acesta este izvorul cel mai spontan şi direct: când îi vezi în fiecare zi. De suferit eu sufăr şi acum pentru că încă nu avem la acest centru copii. Lucrul cu ei pentru mine este foarte important. De la ei primesc şi văd ce am de făcut. Lucrul într-un birou şi într-o casă frumoasă, asta mie nu-mi dă putere. Ne aflăm într-o casă foarte frumoasă, am găsit-o din întâmplare. Totul a fost aici precum o vedeţi, nu am adus nimic decât aceste imagini religioase de pe pereţi; este un lux care nu e prea potrivit cel puţin pentru mine, ca iezuit, dar când vor fi persoane în casă, situaţia se va schimba, căci şi luxul are un rost pentru copii. Sper că vor veni cât mai repede copii. Şi dacă vom face acest proiect al unui orăşel al copiilor, voi merge acolo, pentru că acolo va fi viaţa, cu 300 de copii.

300 de copii? 
Astea sunt planurile, dar nu dintr-odată, ci cu timpul.

Copii de la orfelinate? 
Şi de la orfelinate, şi copii care trăiesc pe stradă şi nu au o casă, copii din familii nevoiaşe, trebuie să ajutăm mai ales copiii săraci. Aşteptăm şi Biserica să ne ajute să-i găsim, Poliţia deja ne-a propus să ne aducă câţi vrem…

Aţi avut poate un model in fata dumneavoastră pentru a vă implica în slujirea şi înţelegerea celor mai mici şi mai simpli…Ştim că aţi avut o relaţie privilegiată cu marele teolog Karl Rahner?
Karl Rahner…da. Dumnezeu mi-a dat mulţi prieteni foarte mari, unul a fost Cardinal Koenig care mi-a dat o rugăciune foarte frumoasă acum 2 săptămâni, iar un altul a fost K.Rahner, alături de care am lucrat 5 ani, ultimii 5 ani din viaţa sa, am fost şofer, secretar şi într-un fel fiul său. Nu am lucrat în domeniul teologic, puţin, dar mai mult ca prieten mai personal.

În ultimii săi ani de viaţă, lucra mult, scria mult?
A scris şi a lucrat în mod obişnuit până înainte cu o săptămână înainte de a muri şi articole şi cărţi. A împlinit cu puţin înainte 80 de ani, iar până atunci a muncit în mod normal, tot ceea ce a vorbit, a fost şi scris, a tipărit şi a fost gata cartea – cea mai importantă operă a sa Grundkurs des Glaubens, a fost tipărit cu câteva luni înainte de moartea sa (nr.). Pentru mine a fost un om, un frate foarte generos, foarte dornic de a ştii, de a cunoaşte. El punea întotdeauna întrebări, nu a spus niciodată „eu ştiu tot”. El punea întotdeauna întrebări, preluând principiul lui Socrate: nu ştiu nimic şi mă interesez de tot ceea ce intră în contact cu mine. Din această cauză şi marea prietenie cu tinerii, nu îi învăţa ci el învăţa de la ei, a fost foarte deschis. În general a avut o mare credinţă în Dumnezeu pe care căuta să-l descopere, dar în rest, viaţa sa a fost o întrebare continuă. Odată l-am întrebat: „cum aţi reuşit să scrieţi aşa mult?” (A scris mai mult de 4000 de cărţi şi articole în viaţa sa). Iar el mi-a răspuns: „În viaţa mea nu am făcut nimic altceva decât teologie”. A fost absorbit întotdeauna de munca sa. El nu a făcut teologie, ci a trăit-o, a fost un teolog adevărat.

Avea un program încărcat? 
Se trezea foarte devreme, celebra Sf. Liturghie la 5 dimineaţa. Avea multe întâlniri şi conferinţe, era foarte ocupat.

Rahner a fost cel care a creionat foarte profund locul şi rolul omului în teologie… 
Karl Rahner s-a interesat mai ales de situaţia omului în raport cu Dumnezeu. În antropologia sa, vei găsi întotdeauna acest motto: dacă îl iubeşti pe om, ajungi la Dumnezeu, nu mai trebuie altceva. Nu sunt mai multe momente distincte, acum îl iubesc pe Dumnezeu şi apoi pe om sau invers. Aceasta este esenţialul antropologiei sale. Iar K. Rahner iubea Omul. Eu am muncit în acea perioadă cu tinerii drogaţi, şi în închisoare, sau fără adăpost, şi locuiam într-o casă pentru aceşti oameni fără adăpost, iar când el a venit la Viena, nu a dorit să locuiască în Casa Ordinului iezuit, unde avea mai multe condiţii pentru un om de vârsta lui, ci a preferat să stea la noi. Întotdeauna a dorit să arate că Dumnezeu este cu cei săraci şi poate şi vrea să-i vindece pe cei în nevoi. Asta se putea vedea şi citi oricând în K. Rahner, că credinţa şi spiritualitatea sunt legate în mod direct cu cei aflaţi în nevoi. Duminică, 28 martie va fi o întâlnire în Casa Iezuiţilor la Viena, cu mulţi teologi, iar eu am onoarea de povesti despre prietenia mea cu K. Rahner. Îmi amintesc că mă ajuta chiar înainte de relaţia noastră directă, atunci când eu conduceam o revistă de teologie în Austria, iar el îmi trimitea la fiecare număr un articol, ceea ce pentru mine era foarte preţios, tu trebuie să ştii.

Era iezuit, poate de asta… 
Nu, nu e vorba de asta. Îi plăcea mult simplitatea. Odată a venit un profesor din SUA doar pentru a sta de vorbă numai o oră cu el. El a suferit mult, nu i-a plăcut şi se plictisea. Dar când a venit un african, un student negru, a avut trei ore pentru el şi a discutat şi chiar a condus o lucrare de diplomă pentru un african. Asta i-a plăcut. De oamenii mari, nu era prea interesat, de oamenii simpli în schimb, i-a plăcut mult.

Cei doi piloni pe care se păstrează şi se dezvoltă „depositum fidei” sunt teologia şi Magisteriul. Mulţi teologi, fie şi indirect prin ideile pe care le promovează, riscă să aşeze aceşti 2 piloni în colţuri opuse. K. Rahner a susţinut independenţa cercetării teologice?
Cu siguranţă, a avut şi vederi diferite faţă de mulţi episcopi germani mai ales. Rahner a fost expert în Comisia teologică a Conciliului Vatican II, şi a avut un rol important în pregătirea documentelor Lumen Gentium şi Dei Verbum. Biserica s-a schimbat datorită acestui conciliu. Iar Rahner a fost mereu actual şi în gândirea sa teologică. S-a aflat întotdeauna la limite, şi sigur, pentru că s-a aflat mereu în faţă a avut uneori şi probleme. El a fost întotdeauna diplomat, nu a spus „aşa nu este corect” ci „nu ştiu dacă este corect”, sau „nu ştiu dacă aveţi dreptate”, aşa a schimbat optica unei discuţii teologice, prin întrebări, prin îndoieli. Totuşi era un om direct şi dacă nu-i plăcea ceva spunea în mod direct. Şi toate astea, deoarece teologia sa era foarte legată de întrebările practice şi concrete. Iar toate întrebările sale au fost profunde, dintr-un izvor intern. De aceea cuvintele sale au cântărit foarte greu întotdeauna.

Karl Rahner era un om care iubea simplitatea? 
Da, iubea simplitatea. Alteori era şi un om care nu ţinea neapărat la etichetă. De exemplu a fost la Papa, iar el obişnuia să poarte întotdeauna o cravată. Şi a mers şi la Papa tot cu cravată, dar niciodată nu a apărut în vreo poză, pentru că un preot care se întâlneşte cu Sf. Părinte întotdeauna trebuie să poarte cler geman. Sau o altă amintire: când a împlinit 80 de ani, eu am făcut o mică carte despre viaţa sa, un interviu mai larg cu el, mi-a dat să aleg dintre mai multe fotografii şi mi-a dat şi nişte fotografii cu episcopul Lehmann şi cu Ratzinger, ambii cu cravată (probabil înainte de a deveni episcopi), şi mi-a spus: să-i pui alături de fotografia mea, pentru ca ei să ţină minte că au purtat şi ei cravată, să ţină minte cum au fost. Aşa a fost Rahner. Lui Rahner îi plăcea mult să umble cu maşina, nu avea permis de conducere, dar avea întotdeauna un asistent care era şi şofer. Cardinalul Lehman îi fusese şi el asistent cu mult timp înainte. De aceea de multe ori îi plăcea să-mi spună: „cel mai bun şofer pe care l-am avut a fost Lehmann…”
K.Rahner m-a ajutat mult. Părintele Karl a murit când eu eram în Israel cu un grup de tineri, şi fiind pe patul de spital mi-a telefonat şi a spus cu acelaşi umor şi curiozitate: „Georg vezi ce comic se aude cu masca asta de oxigen?”, şi o săptămână mai târziu a murit. Din păcate nu am putut fi acasă, nu a avut nevoie de mine. Dar în ultimii 5 ani am fost cei mai apropiaţi, am vorbit zilnic, fie la telefon, ca tatăl şi fiul, nu neapărat despre lucruri mari dar am putu învăţa atâtea de la el, şi mai ales m-a ajutat mult pentru viaţa mea.

Vă mulţumesc pentru amabilitate, părinte. 
Şi eu vă mulţumesc.

Interviu realizat de Pr. Andrei Dăscălaşu