Hramul catedralei „Providenţa Divină” din Chişinău

Sâmbătă, 24 mai, catedrala „Providenţa Divină” din Chişinău a îmbrăcat haine de sărbătoare – şi-a sărbătorit hramul.

Centrul acestei sărbători a fost sfânta Liturghie, celebrată de episcopul de Iaşi, PS Petru Gherghel, alături de care au concelebrat episcopul de Chişinău, PS Anton Coşa, vicarul general al Diecezei de Chişinău, Mons. Benone Farcaş, preoţi veniţi din toate parohiile Diecezei de Chişinău, precum şi oaspeţi din România. La începutul Liturghiei, PS Anton Coşa, i-a salutat pe toţi cei veniţi la sărbătoarea hramului catedralei, invitându-i pe toţi să se încreadă în providenţa grijulie a lui Dumnezeu. Cuvântul de învăţătură a fost ţinut de părintele Cornel Cadar, care activează în cadrul Episcopiei de Iaşi, în predica sa, textul căreia îl redăm mai jos, a vorbit despre încrederea în Providenţa divină de care au dat dovadă credincioşii din Chişinău atunci când au început să ridice biserica cu hramul „Providenţa divină”, aceeaşi Providenţă în care trebuie să se încreadă şi oamenii zilelor noastre.

După sfânta Împărtăşanie a urmat procesiunea cu preasfântul Sacrament în jurul catedralei, după care PS Petru Gherghel a binecuvântat mulţimea adunată la sărbătoare cu Cristos din Euharistie. În cuvântul de mulţumire, parohul catedralei, Mons. Benone Farcaş, i-a amintit pe toţi cei care, cu suflet deschis, s-au dedicat pregătirii acestei sărbători, intenţionat lăsând pentru final mulţumirea adresată înaltului oaspete de la Iaşi. Episcopul de Iaşi, plăcut surprins de frumuseţea sărbătorii, a împărtăşit diecezei noastre bucuria beatificării episcopului martir Anton Durcovici, aducând în dar o relicvă a acestui nou fericit. I-a îndemnat pe credincioşi să se roage ca, prin mijlocirea fericitului Anton Durcovici, să fie recunoscut şi martiriul episcopului Marcu Glaser, care a slujit mulţi ani ca paroh la Chişinău.

După sfânta Liturghie, sărbătoarea a continuat cu o agapă frăţească, la care au fost invitaţi toţi participanţii la sfânta Liturghie.

Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru această sărbătoare şi fie ca Providenţa divină să ne însoţească în toate zilele vieţi noastre.

Redăm în continuare predica părintelui Cornel Cadar:

Cristos a înviat!

Excelenţele voastre, Cucernici părinţi, iubiţi credincioşi,

E sărbătoare. E hramul acestei catedrale. Azi aţi venit preoţi din toate părţile şi credincioşi în număr mai mare.

Mă gândesc la cei care pentru prima dată pe aceste locuri, prin anul 1820, au construit o capelă, cu trei altare şi cu multe icoane, şi i-au pus hramul providenţa divină.

În martie 1940 s-a început construirea bisericii actuale. La 6 mai 1843 biserica a fost sfinţită, având acelaşi hram.

Această biserică a trăit momente de bucurie: sărbători, Liturghii, celebrarea sacramentelor. Dar a trăit şi timpuri de tristeţe. Să ne amintim că din 1964 până în 1989 biserica a fost: club, studiou de înregistrare, depozit, teatru…

Ce i-o fi determinat pe cei care au construit biserica să pună hramul „Providenţa divină”?

Cu siguranţă, s-au uitat la numărul lor mic, la resursele lor salbe şi au realizat că nu au cum să termine capela şi apoi biserica.

Dar au văzut apoi cu ochii lor cum Dumnezeu trimitea binefăcători şi resurse ca să poată termina ce şi-au pus în minte. Şi au gândit: „Asta este numai mâna lui Dumnezeu. E providenţa divină”.

Poate şi-au amintit şi de cuvintele apostolului Paul din lectura de azi: „Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?” (Rom 8,31).

Experienţa lor, precum şi istoria aceste biserici ne pot ajuta şi pe noi, cei de azi.

Avem nevoie de binecuvântări spirituale, sufleteşti şi materiale. Se întâmplă de multe ori că nu vedem căile prin care Dumnezeu ne poartă de grijă. Este şi experienţa oamenilor din evanghelie. Erau săraci cei din vremea lui Isus şi se preocupau ce vor mânca? cu ce se vor îmbrăca? ce va fi cu viitorul lor?

Sunt aceleaşi îngrijorări ca ale noastre. Nu ne întrebăm noi: Cum ne vom descurca cu banii? Cum vom plăti întreţinerea…Ce se va întâmpla cu noi în viitor? Tinerii se întrebă ce va fi cu căsătoria lor. Alţii sunt îngrijoraţi de felul cum arată, de sănătate, de şcoală, de ziua de mâine, de sfârşitul care se apropie etc.

Celebru scriitor american Mark Twain spre finalul vieţii spunea: „Sunt bătrân şi am trecut prin multe. În viaţa asta m-am îngrijorat de mulţime de lucruri, însă cele mai multe dintre ele nu mi s-au întâmplat niciodată”

Care-i răspunsul lui Isus?

L-am auzit: „Nu vă adunaţi comori pe pământ… Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi Mamonei”; Viaţa înseamnă mai mult decât hrana şi îmbrăcămintea; Nimeni nu poate adăuga nici un cot la înălţimea lui; Ajunge zilei necazul ei.

Să vedem lucrurile mai sistematic. Ce-i de făcut? Care-i tratamentul pentru îngrijorările noastre?

1. Să avem un sistem de priorităţi corect. Ascultaţi ce ni se spune în Evanghelie (v. 33): „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra”.

Mai întâi împărăţia… Le căutăm şi pe celelalte, dar mai întâi împărăţia… Mai întâi lucrurile spirituale…

De multe ori noi nu procedăm aşa. Le căutăm pe celelalte şi dacă ne mai rămâne timp mai venim şi la Liturghie, dacă ne mai rămâne timp ne mai şi rugăm… dacă ne mai rămâne timp…

Mai întâi împărăţia, Dumnezeu: un sistem de priorităţi corect.

2. Bucură-te de ceea ce ai azi…

De cele mai multe ori nu ne gândim la ceea ce avem, ci ne zboară mintea la ceea ce ne lipseşte…

„Ajunge zilei necazul ei”… Bucuraţi-vă de fiecare zi pe care o primiţi de la Dumnezeu…

Sunt atâtea lucruri pe care Dumnezeu ni le dă în fiecare zi, dar noi, nemulţumiţi, vrem mai mult.

El spune: Bucură-te de ceea ce ai, bucură-te de familie, aşa cum este ea, de sănătate, de casă, bucură-te că te poţi ruga lui Dumnezeu, bucură-te că eşti în biserică…

3. Oamenii din Evanghelie veniseră din toate părţile şi priveau spre Învăţătorul. Îl ascultau cu atenţie. Asta este: privire spre el, atenţia mărită. Dependenţa de Dumnezeu.

Există în Vechiul Testament, în cartea 2Cronici 20,6-12, o întâmplare deosebită:

Iosafat, împăratul lui Iuda, se lupta cu trei armate care formau una singură. Împăratul era mult mai slab. Realizează că nu are cum să reuşească şi îi cheamă pe toţi la rugăciune şi post.

El însuşi face o rugăciune. E o rugăciune superbă:

„Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, tu eşti Dumnezeul care stăpâneşti universul acesta, tu eşti Dumnezeu care stăpâneşti împărăţiile lumii acesteia… Doamne, noi suntem slabi, nu avem cum să biruim…”.

Şi ascultaţi cum încheie rugăciunea: „Doamne, acum privim ţintă la tine”. Aşteptăm să faci tu ceva. Asta este: Privirea la el.

Credinţa priveşte întotdeauna la Dumnezeu care poate să biruiască problemele… Îngrijorările privesc spre probleme…

Când îi invită pe oameni să privească la păsările cerului şi la crinii câmpului, de fapt îi cheamă să descopere modul minunat în care el lucrează în natură şi în persoane zi de zi.

Un om, la 60 de ani, îşi aminteşte: „Eu am văzut minunile lui Dumnezeu în viaţa mea şi în viaţa familiei mele. Am văzut tot timpul că Dumnezeu mi-a purtat de grijă.

Dumnezeu nu m-a părăsit, nici când l-am părăsit eu pe el. M-a binecuvântat pe toate planurile.

Iată prima amintire pe care o port în mintea mea:

Eram 7 copii acasă. Mama era bolnavă în pat. Nu mai aveam mâncare. Era vară, într-o după-masă la ora 5. Mama nu se sculase de vreo două săptămâni din pat.

Tata ne-a adunat şi ne-a spus: „Vă veţi ruga cu mine în seara aceasta şi Dumnezeu ne va purta de grijă. Dimineaţă vom mânca pe săturare”.

Ne-am rugat lui Dumnezeu cu burta chiorăind a foame. Ne-am pus în pătuţuri să ne culcăm. Tata s-a dus în tindă unde dormea de obicei şi s-a culcat.

Pe la 10,30 seara a bătut cineva în poarta casei noastre: „Achime, ieşi mă afară”. Era un vecin bogat din sat, a patra sau a cincea casă de la noi. „O vacă este bolnavă, a spus el. Trebuie s-o tăiem neapărat. Tu eşti măcelar, Achime. Adu-ţi cuţitul şi hai să tăiem vaca”.

Noi, copii, când am auzit… am zis: „Vom avea de mâncare”. L-am văzut pe tata că-şi ia cuţitul… Nu erau frigidere, carnea trebuia împărţită în noaptea aceea…

Până la 4 dimineaţa tata a stat la omul acela bogat. Vasalia îl chema. A tăiat carnea, a cântărit-o şi a împărţit-o la oameni. Aşteptam să vină tata.

După ce a împărţit toată carnea şi omul şi-a pus deoparte pentru el, a spus tatălui meu: „Achime, îţi mulţumesc că m-ai ajutat”. Şi-a şters tata cuţitul de sânge, l-a pus în cizmă şi a venit acasă.

Nu dormeam niciunul. Tata a luat cuţitul din cizmă şi l-a pus la grinda casei. Nici un gram de carne n-avea.

Ne-am uitat la el. S-a rugat şi a spus: „Mai este până în zori…”.

N-a durat două ore, era 6 dimineaţă, când am auzit strigând în poartă: „Achime, ieşi mă afară”. Era Vasile.

Toţi am ieşit. „Mă Achime, om sunt eu? Nu. Cum te-am trimis eu de la mine de acasă cu 7 copii şi soţia bolnavă? Să nu-ţi dau o bucată de carne? Ce creştin sunt eu?”

După el era un cărucior cu patru roţi. Pusese de toate, şi carne, şi făină… „Mănâncă mă, Achime…”, a zis el. Din ziua aceea când n-aveam ce mânca Văsălie ne dădea din bunurile lui.

Avem un Dumnezeu care ne poartă de grijă. Nu se face dimineaţă până nu se gândeşte cum să reînnoiască legământul de pace şi de binecuvântare cu noi. „Bunătăţile lui Dumnezeu se înnoiesc în fiecare dimineaţă”.

De aceea suntem aici ca să-i aducem slavă. Îi mulţumim pentru purtarea de grijă. Dorim să căutăm mai întâi împărăţia, să ne bucurăm de ziua de azi şi să-i spunem că ne vom ataşa de el mai mult, că vrem să ne uităm ţintă la el.

Amin.

Cristos a înviat!

Album foto