Mesajul Papei Francisc cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii

Mesajul Sfântului Părinte Francisc
pentru celebrarea celei de-a 53-a
Zile Mondiale a Păcii 1 ianuarie 2020

Pacea ca drum de speranță:
dialog, reconciliere și convertire ecologică

1. Pacea, drum de speranță în fața obstacolelor și a încercărilor

Pacea este un bun prețios, obiect al speranței noastre, la care aspiră toată omenirea. A spera în pace este o atitudine umană care conține o tensiune existențială, prin care chiar și un prezent uneori obositor „poate să fie trăit și acceptat dacă el conduce spre o țintă și dacă noi putem fi siguri de această țintă, dacă această țintă este așa de mare încât să justifice truda drumului”. În acest mod, speranța este virtutea care ne pune în mișcare, ne dă aripile pentru a merge înainte, chiar și atunci când obstacolele par insurmontabile.

Comunitatea noastră umană poartă, în amintire și în trup, semnele războaielor și conflictelor care s-au succedat, cu o capacitate distructivă crescândă, și care nu încetează să-i lovească în special pe cei mai săraci și pe cei mai slabi. Și națiuni întregi cu greu se eliberează de lanțurile exploatării și a corupției, care alimentează uri și violențe. Și astăzi, atâtor bărbați și femei, copiilor și bătrânilor, le sunt negate demnitatea, integritatea fizică, libertatea, inclusiv cea religioasă, solidaritatea comunitară, speranța în viitor. Atâtea victime nevinovate ajung să poarte asupra lor chinul umilirii și al excluderii, al plânsului și al nedreptății, dacă nu chiar traumele care derivă din îndârjirea sistematică împotriva poporului lor și al celor dragi ai lor.

Încercările teribile ale conflictelor civile și ale celor internaționale, agravate adesea de violențe lipsite de orice milă, marchează îndelung trupul și sufletul umanității. În realitate, fiecare război se revelează un fratricid care distruge însuși proiectul de fraternitate, înscris în vocația familiei umane.

Războiul, știm asta, începe adesea cu intoleranța față de diversitatea celuilalt, care mărește dorința de posesie și voința de dominare. Se naște în inima omului din egoism și din mândrie, din ura care induce la distrugerea, la închiderea celuilalt într-o imagine negativă, la excluderea lui și la eliminarea lui. Războiul se hrănește din pervertirea relațiilor, din ambiții hegemonice, din abuzuri de putere, din frica de celălalt și de diferența văzută ca obstacol; și în același timp alimentează toate acestea.

Este paradoxal, așa cum am avut ocazia de a afirma în timpul recentei călătorii în Japonia, că „lumea noastră trăiește dicotomia perversă de a voi să apere și să garanteze stabilitatea și pacea pe baza unei false siguranțe sprijinite de o mentalitate de frică și neîncredere, care ajunge să otrăvească relațiile dintre popoare și să împiedice orice dialog posibil. Pacea și stabilitatea internațională sunt incompatibile cu orice tentativă de a construi pe frica distrugerii reciproce sau pe o amenințare de eliminare totală; sunt posibile numai pornind de la o etică globală de solidaritate și cooperare în slujba unui viitor modelat de interdependență și de coresponsabilitate în întreaga familie umană de astăzi și de mâine”.

Fiecare situație de amenințare alimentează neîncrederea și concentrarea asupra propriei condiții. Neîncrederea și frica măresc fragilitatea raporturilor și riscul de violență, într-un cerc vicios care nu va putea conduce niciodată la o relație de pace. În acest sens, și descurajarea nucleară nu poate decât să creeze o siguranță iluzorie.

De aceea, nu putem pretinde să menținem stabilitatea în lume prin frica eliminării, într-un echilibru deosebit de instabil, suspendat pe marginea prăpastiei nucleare și închis în interiorul zidurilor indiferenței, unde se iau decizii socio-economice care deschid calea spre dramele rebutării omului și a creației, în loc să ne păzim unii pe alții. Așadar, cum se construiește un drum de pace și de recunoaștere reciprocă? Cum să strică logica bolnăvicioasă a amenințării și fricii? Cum se frânge dinamica de neîncredere actualmente prevalentă?

Trebuie să urmărim o fraternitate reală, bazată pe originea comună de la Dumnezeu și exercitată în dialog și în încrederea reciprocă. Dorința de pace este profund înscrisă în inima omului și nu trebuie să ne resemnăm cu nimic care este mai puțin decât asta.

2. Pacea, drum de ascultare bazată pe amintire, pe solidaritate și pe fraternitate

Hibakusha, supraviețuitorii de la bombardamentele atomice din Hiroshima și Nagasaki, sunt printre cei care astăzi mențin vie flacăra conștiinței colective, mărturisind generațiilor următoare oroarea a ceea ce s-a întâmplat în august 1945 și suferințele de nedescris care au urmat până astăzi. Mărturia lor trezește și păstrează în acest mod amintirea victimelor, așa încât conștiința umană să devină tot mai puternică în fața oricărei voințe de dominare și de distrugere: „nu putem permite ca generațiile actuale și cele noi să piardă amintirea a ceea ce s-a întâmplat, acea amintire care este garanție și stimulent pentru a construi un viitor mai drept și fratern”.

Ca și ei mulți, în orice parte a lumii, oferă viitoarelor generații slujirea amintirii de care nu se poate face abstracție, care trebuie păstrată nu numai pentru a nu comite din nou aceleași greșeli sau pentru ca să nu fie repropuse schemele iluzorii din trecut, ci și pentru ca ea, rod al experienței, să constituie rădăcina și să sugereze urma pentru alegerile prezente și viitoare de pace.

Mai mult, amintirea este orizontul speranței: de multe ori în întunericul războaielor și conflictelor, amintirea chiar și a unui mic gest de solidaritate primită poate inspira alegeri curajoase și chiar eroice, poate să repună în mișcare noi energii și să reaprindă nouă speranță în fiecare om și în comunități.

A deschide și a trasa un drum de pace este o provocare, cu atât mai complexă deoarece interesele aflate în joc, în raporturile dintre persoane, comunități și națiuni, sunt multiple și contradictorii. Înainte de toate trebuie făcut apel la conștiința morală și la voința personală și politică. De fapt, pacea se inspiră în adâncul inimii umane și voința politică trebuie revigorată mereu, pentru a deschide noi procese care să reconcilieze și să unească persoane și comunități.

Lumea nu are nevoie de cuvinte goale, ci de martori convinși, de artizani ai păcii deschiși la dialog fără excluderi și fără manipulări. De fapt, nu se poate ajunge cu adevărat la pace decât atunci când există un dialog convins al bărbaților și femeilor care caută adevărul dincolo de ideologiile și de opiniile diferite. Pacea este „un edificiu care trebuie construit încontinuu”, un drum pe care-l parcurgem împreună căutând mereu binele comun și angajându-ne să menținem cuvântul dat și să respectăm dreptul. În ascultarea reciprocă pot să crească și cunoașterea și stima celuilalt, până acolo încât să se recunoască în dușman fața unui frate.

Procesul de pace este deci o angajare care durează în timp. Este o muncă răbdătoare de căutare a adevărului și a dreptății, care onorează amintirea victimelor și care deschide, pas după pas, la o speranță comună, mai puternică decât răzbunarea. Într-un stat de drept, democrația poate să fie o paradigmă semnificativă a acestui proces, dacă este bazată pe dreptate și pe angajarea de a salvgarda drepturile fiecăruia, în special dacă este slab sau marginalizat, în căutarea continuă a adevărului. Este vorba despre o construcție socială și de o elaborare în devenire, în care fiecare aduce în mod responsabil propria contribuție, la toate nivelurile colectivității locale, naționale și mondiale.

Așa cum sublinia sfântul Paul al VI-lea, „aspirația dublă la egalitate și la participare este îndreptată spre promovarea unui tip de societate democratică […]. Asta subînțelege importanța educației la viața asociată, unde, în afară de informația cu privire la drepturile fiecăruia, să fie evidențiată corelativa lor necesară: recunoașterea obligațiilor față de ceilalți. Semnificația și practica obligației sunt condiționate de stăpânirea de sine, precum și acceptarea responsabilităților și limitelor puse exercitării libertății individului sau a grupului”.

Dimpotrivă, fractura între membrii unei societăți, creșterea inegalităților sociale și refuzul de a folosi instrumentele pentru o dezvoltare umană integrală pun în pericol urmărirea binelui comun. În schimb munca răbdătoare bazată pe forța cuvântului și adevărului poate trezi în persoane capacitatea de compasiune și de solidaritate creativă.

În experiența noastră creștină, noi îl comemorăm constant pe Cristos, care și-a dăruit viața pentru reconcilierea noastră (cf. Rom 5,6-11). Biserica participă pe deplin la căutarea unei ordini drepte, continuând să slujească binele comun și să hrănească speranța păcii, prin transmiterea valorilor creștine, învățătura morală și operele sociale și de educație.

3. Pacea, drum de reconciliere în comuniunea fraternă

Biblia, îndeosebi prin cuvântul profeților, amintește conștiințelor și popoarelor alianța lui Dumnezeu cu omenirea. Este vorba de a abandona dorința de a domina pe alții și a învăța să ne privim reciproc ca persoane, ca fii ai lui Dumnezeu, ca frați. Celălalt nu trebuie închis niciodată în ceea ce a putut să spună sau să facă, ci trebuie luat în considerare pentru promisiunea pe care o poartă în sine. Numai alegând calea respectului se va putea strica spirala răzbunării și întreprinde drumul speranței.

Ne conduce textul din Evanghelie care prezintă următorul dialog dintre Petru și Isus: „«Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greșește împotriva mea? De șapte ori?». Isus i-a spus: «Nu-ți spun până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori șapte»” (Mt 18,21-22). Acest drum de reconciliere ne cheamă să găsim în adâncul inimii noastre forța iertării și capacitatea de a ne recunoaște ca frați și surori. A învăța să trăim în iertare mărește capacitatea noastră de a deveni femei și bărbați ai păcii.

Ceea ce este adevărat despre pace în domeniul social, este adevărat și în cel politic și economic, pentru că problema păcii impregnează toate dimensiunile vieții comunitare: nu va exista niciodată pace adevărată dacă nu vom fi capabili să construim un sistem economic mai drept. Așa cum scria Benedict al XVI-lea, în urmă cu zece ani, în scrisoarea enciclică Caritas in veritate: „Victoria asupra subdezvoltării cere să se acționeze nu numai asupra îmbunătățirii tranzacțiilor întemeiate pe schimb, nu numai asupra transferurilor de structuri de asistență de natură publică, ci mai ales asupra deschiderii progresive, în context mondial, spre forme de activitate economică caracterizate de cote de gratuitate și de comuniune” (nr. 39).

4. Pacea, drum de convertire ecologică

„Dacă o înțelegere rea a principiilor noastre ne-a făcut uneori să justificăm abuzarea naturii sau dominarea despotică a ființei umane asupra creației, sau războaiele, nedreptatea și violența, noi ca oameni care credem putem recunoaște că în acest mod am fost infideli față de comoara de înțelepciune pe care ar fi trebuit s-o păzim”.

În fața consecințelor ostilității noastre față de ceilalți, ale lipsei de respectare a casei comune și ale exploatării abuzive a resurselor naturale – văzute ca instrumente utile numai pentru profitul de astăzi, fără respect față de comunitățile locale, față de binele comun și față de natură – avem nevoie de o convertire ecologică.

Recentul Sinod despre Amazonia ne determină să adresăm, în mod reînnoit, apelul pentru o relație pașnică între comunități și pământ, între prezent și amintire, între experiențe și speranțe.

Acest drum de reconciliere este și ascultare și contemplare a lumii care ne-a fost dăruită de Dumnezeu pentru ca să facem din ea casa noastră comună. De fapt, resursele naturale, numeroasele forme de viață și Pământul însuși ne sunt încredințate pentru a fi „cultivate și păstrate” (cf. Gen 2,15) și pentru generațiile viitoare, cu participarea responsabilă și activă a fiecăruia. În afară de asta, avem nevoie de o schimbare în convingeri și în privire, care să ne deschidă mai mult la întâlnirea cu celălalt și la primirea darului creației, care reflectă frumusețea și înțelepciunea Artizanului său.

De aici provin, îndeosebi, motivații profunde și un nou mod de a locui în casa comună, de a fi prezenți unii pentru alții cu propriile diversități, de a celebra și a respecta viața primită și împărtășită, de a ne preocupa de condiții și modele de societate care să favorizeze înflorirea și rămânerea vieții în viitor, de a dezvolta binele comun al întregii familii umane.

Convertirea ecologică la care facem apel ne conduce deci la o nouă privire asupra vieții, luând în considerare generozitatea Creatorului care ne-a dăruit Pământul și ne cheamă la sobrietatea bucuroasă a împărtășirii. Această convertire trebuie înțeleasă în manieră integrală, ca o transformare a relațiilor pe care le întreținem cu surorile noastre și cu frații noștri, cu celelalte ființe vii, cu creația în varietatea sa foarte bogată, cu Creatorul care este origine a oricărei vieți. Pentru creștin, ea cere să „lăsăm să se evidențieze toate consecințele întâlnirii cu Isus în relațiile cu lumea”.

5. Se obține tot atât cât se speră

Drumul reconcilierii cere răbdare și încredere. Nu se obține pacea dacă nu se speră.

Este vorba înainte de toate de a crede în posibilitatea păcii, de a crede că celălalt are aceeași nevoie a noastră de pace. În asta, ne poate inspira iubirea lui Dumnezeu față de fiecare dintre noi, iubire eliberatoare, nelimitată, gratuită, neobosită.

Frica este adesea sursă de conflict. Deci este important de a merge dincolo de temerile noastre umane, recunoscându-ne fii nevoiași, în fața Celui care ne iubește și ne așteaptă, ca Tatăl fiului risipitor (cf. Lc 15,11-24). Cultura întâlnirii între frați și surori strică relațiile cu cultura amenințării. Face fiecare întâlnire o posibilitate și un dar al iubirii generoase a lui Dumnezeu. Ne conduce să depășim limitele orizonturilor noastre restrânse, pentru a tinde mereu să trăim fraternitatea universală, ca fii ai unicului Tată ceresc.

Pentru discipolii lui Cristos, acest drum este susținut și de sacramentul Reconcilierii, dăruit de Domnul pentru iertarea păcatelor celor botezați. Acest sacrament al Bisericii, care reînnoiește persoanele și comunitățile, ne cheamă să ținem privirea îndreptată spre Isus, care a reconciliat „toate pentru sine, făcând pace prin sângele crucii sale, prin el, fie între cele de pe pământ, fie între cele din ceruri” (Col 1,20); și ne cere să renunțăm la orice violență în gânduri, în cuvinte și în fapte, fie față de aproapele fie față de creație.

Harul lui Dumnezeu Tatăl se dăruiește ca iubire fără condiții. După ce am primit iertarea sa, în Cristos, putem porni la drum pentru a-l oferi bărbaților și femeilor din timpul nostru. Zi după zi, Duhul Sfânt ne sugerează atitudini și cuvinte pentru ca să devenim artizani de dreptate și de pace.

Dumnezeul păcii să ne binecuvânteze și să vină în ajutorul nostru.

Maria, Mama Principelui păcii și Mama tuturor popoarelor de pe pământ, să ne însoțească și să ne susțină pe drumul de reconciliere, pas după pas.

Și fiecare persoană, venind în această lume, să poată cunoaște o existență de pace și dezvolta pe deplin promisiunea de iubire și de viață pe care o poartă în sine.

Sursa: magisteriu.ro