Pagina de Cateheză: Sacramentul Ungerii Bolnavilor

Conciliul Vatican II afirmă că, „prin sfânta Ungere a bolnavilor și prin rugăciunile preoților, Biserica întreagă îi încredințează pe bolnavi Domnului răstignit și glorificat, pentru a-i alina și a-i mântui; mai mult, ea îi îndeamnă să se asocieze de bunăvoie patimii și morții lui Cristos pentru a contribui astfel la binele poporului lui Dumnezeu” (LG 11).

Şi sacramentul Ungerii Bolnavilor a fost instituit de Cristos. Apostolii, într-adevăr, au învăţat de la Isus să îi iubească pe bolnavi, să-i primească, să-i ajute. Dacă scoatem din Evanghelie întâlnirile Învăţătorului cu cei bolnavi, va rămâne aproape jumătate din viaţa Fiului lui Dumnezeu.

Matei prezintă cum „s-a dus vestea despre el în toata Siria. Erau aduşi la el toţi cei care sufereau de diferite boli ori chinuri: posedaţi, lunatici şi paralizaţi, iar el îi vindeca. Îl urmau mulţimi numeroase din Galileea, din Decapole, din Ierusalim şi Iudeea şi de dincolo de Iordan.(Mt 4,24-25).

Evanghelia după Luca face referință la vindecarea paraliticului (Lc 2,5-12), cea a fiicei lui Iair şi multe alte vindecări.

La începutul Evangheliei sale, Marcu vorbeşte despre minunea înfăptuită în casa lui Petru, la Cafarnaum, şi prezintă dialogul între lepros şi Fiul lui Dumnezeu: „Dacă vrei – spuse bolnavul – mă poţi vindeca. Iar Isus, cuprins de milă, a întins mâna, l-a atins şi ia spus: «Vreau, vindecă-te!» Îndată lepra a dispărut şi el s-a vindecat” (Mc 1,40,-42). Acelaşi evanghelist, relatând multe minune în favoarea celor bolnavi, notează: „Deoarece vindecase pe mulţi, toţi cei care aveau vreo boală se îmbulzeau ca să-l atingă” (Mc 3,10).

Sfântul Ioan, vorbind de iubirea lui Isus față de cei bolnavi, relatează vindecarea orbului din naştere, care, mergând la farisei, le răspunde: „De când lumea, nu s-a mai văzut unul care să deschidă ochii unui orb din naştere. Dacă acesta nu ar fi fost de la Dumnezeu…” (In 9,1-41).

Interesul şi iubirea lui Isus pentru cei bolnavi se explică prin faptul că Fiul lui Dumnezeu ştie că boala este o stare de decădere şi de suferinţă: „Boala şi suferinţa s-au aflat întotdeauna printre problemele cele mai grave care încearcă viaţa omului. Prin boală, omul face experienţa propriei neputinţe, a limitelor şi a condiţiei sale muritoare. Orice boală ne poate face să întrezărim moartea. Boala poate duce la angoasă, la închiderea în sine, uneori chiar la disperare şi la revoltă împotriva lui Dumnezeu. Dar ea poate şi să maturizeze persoana, o poate ajuta să discearnă în propria-i viaţă ceea ce nu este esenţial, pentru a se îndrepta spre ceea ce este esenţial. Foarte adesea, boala determină o căutare a lui Dumnezeu, o întoarcere la el” (CBC 1500-1501).

Mulţi psalmi prezintă rugăciunea celui bolnav, care trăieşte în angoasă şi se adresează lui Dumnezeu: în faţa lui Dumnezeu, bolnavul varsă lacrimi, implorând vindecarea de la el. Psalmii 38 şi 39 amintesc că boala este ocazia pentru întoarcerea la Dumnezeu, pentru convertirea către cel Preaînalt. În Exod citim aceste cuvinte ale Domnului: „Eu sunt Domnul, cel care vindecă!” (Ex 15,26).

Profetul Isaia anunţă că va veni un timp în care Dumnezeu va ierta orice greşeală şi va vindeca orice boală. Acelaşi profet ne face să înţelegem că suferinţa are o valoare pentru păcatele noastre şi pentru păcatele altora: „Niciun locuitor nu zice: «Sunt bolnav!», iar poporului care locuieşte în el i se va îndepărta vina” (Is 33,24). Vorbind de Mesia, anunţă că „el a purtat suferinţele noastre şi durerile noastre le-a luat asupra lui. Noi l-am considerat lovit, bătut de Dumnezeu şi umilit. Dar el era străpuns pentru nelegiuirile noastre, lovit pentru păcatele noastre. Pedeapsa care ne aducea pacea era asupra lui. Prin rănile lui noi suntem vindecaţi” (Is 53,4-5). Puţin înainte pune pe buzele Domnului aceste minunate cuvinte: „Eu, eu sunt cel care te mângâie” (Is 51,12).

Catehismul Bisericii Catolice învaţă: „Compătimirea lui Cristos faţă de bolnavi şi numeroasele vindecări ale suferinzilor de tot felul constituie un semn evident că „Dumnezeu a vizitat poporul său” (Lc 7, 16) şi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Isus nu are doar puterea de a vindeca, ci şi pe aceea de a ierta păcatele: el a venit să-l vindece pe om în întregime, suflet şi trup; este medicul de care au nevoie bolnavii. Compătimirea sa faţă de toţi cei care suferă merge atât de departe, încât el ajunge să se identifice cu ei … Iubirea sa de predilecţie faţă de cei neputincioşi nu a încetat, de-a lungul veacurilor, să trezească atenţia deosebită a creştinilor faţă de toţi aceia care suferă în trupul şi în sufletul lor. Ea se află la originea eforturilor neobosite pentru a-i alina” (CBC 1503).

În judecata pe care Dumnezeu o va face la sfârşitul vieţii noastre, printre alte întrebări, ne-o va pune pe aceasta: „Am fost bolnav, ai venit să mă vizitezi?” (cf. Mt 25,36). Să ne reamintim că vizita, îngrijirea şi iubirea faţă de cei bolnavi este una dintre condiţiile necesare pentru mântuirea noastră, dar este şi semnul distinctiv al creştinilor. Isus s-a aplecat asupra durerilor noastre, le-a pus asupra Bisericii şi a creştinilor. Discipolilor săi le-a spus nu doar să vindece, luând fiecare propria cruce, ci să înveţe să ia crucile altora şi a arătat în exemplul samariteanului pe cel care se preocupă de cei bolnavi.

„Biserica a primit această misiune de la Domnul şi se străduieşte să o împlinească atât prin îngrijirile pe care le acordă celor bolnavi cât şi prin rugăciunea de mijlocire cu care îi însoţeşte. Ea crede în prezenţa dătătoare de viaţă a lui Cristos, medic al sufletelor şi al trupurilor. Această prezenţă lucrează în chip deosebit prin sacramente şi în mod cu totul aparte prin Euharistie, Pâinea dătătoare de viaţă veşnică, la a cărei legătură cu sănătatea trupească face aluzie sfântul Paul” (CBC 1509). Sfântul Paul, în Scrisoarea întâi către Corinteni, scrie că între cei ce participă la Cina Domnului, sunt „mulţi bolnavi şi infirmi” (1Cor 11,30).

Mons. Cesare Lodeserto