Interviu cu Pr. dr. Petru Ciobanu: Cultura în serviciul Bisericii

1. Prin sacrificii și cu dăruire ați atins obiective importante în studiu, iar doctoratul reprezintă nivelul unei formări înalte. În ce măsură aceste succese meritate ale dvs. vă fac un slujitor al Bisericii Catolice din Republica Moldova?

La 31 iulie, Biserica noastră Catolică îl amintește pe sfântul Ignațiu de Loyola, și îmi vin în minte cuvintele care i-au călăuzit pașii acestui mare sfânt: „Ad maiorem Dei gloriam – Totul spre mai marea glorie a lui Dumnezeu!” În momentul în care, în anul 2014, la inițiativa Preasfințitului Anton Coșa, episcopul meu, am început studiile de doctorat în istorie și am ales ca temă a studiului „Biserica Catolică din Basarabia în perioada interbelică”, mi-am propus drept scop nu o simplă cercetare istorică, ci una care să arate – spre binele spiritual al generațiilor actuale și viitoare – că Dumnezeu a reprezentat pentru catolicii dintre Prut și Nistru, în perioada interbelică, centrul vieții lor, că Biserica le-a fost mamă, că, în pofida unor dificultăți, credința a fost „făclie pentru pașii lor și lumină pentru cărările lor” (cf. Ps 118,105). Să nu uităm ceea ce spuneau latinii: „Historia magitra vitae est – Istoria este învățătoarea vieții”. Și aici văd slujirea mea ca preot-istoric: prin cercetarea mea să-i învăț pe cei de acum și din viitor să urmeze exemplul înaintașilor lor în trăirea și practicarea credinței, în a-l iubi pe Dumnezeu și Biserica sa, în a fi demni de numele de „creștin” pe care-l poartă, de prenumele de „catolic” care le este dat (apropo de ceea ce spunea sfântul Pacian: „Christianus mihi nomen, catholicus cognomen – Numele meu este creștin, catolic prenumele”). Am primit de la Dumnezeu acest talant – de a fi și istoric –, și nu l-am primit pentru binele meu propriu, ci pentru al Celui care mi l-a dat și al poporului său. Și cunoașterea istoriei mă ajută mult. Cei care îmi ascultă predicile știu că majoritatea absolută a acestora conțin o „lecție de istorie”, care mă ajută și îi ajută pe alții să înțeleagă mai bine mesajul pe care vrea să ni-l transmită cuvântul lui Dumnezeu.

2. Istoria Bisericii cuprinde numeroși „doctori” sfinți, care sunt și „păstori”, ceea ce înseamnă că cunoașterea umană, prin studiu, poate fi o cale spre sfințenie. Sunteți conștient de această responsabilitate pe drumul credinței?

Voi porni în răspunsul meu de la exemplul sfântului Augustin de Hippona, care, în convertirea mea a avut un rol major, viața lui fascinându-mă încă din momentul în care, deja student la Facultatea de Istorie, am auzit pentru prima dată de el. Privesc la acest doctor Ecclesiae ca într-o oglindă și mă regăsesc în el. Pentru mine, ca și pentru el, studiul a fost, la început, o cunoaștere a cât mai multor lucruri, fapt care apoi s-a transformat în carierism (visam foarte mult să predau la facultate), iar apoi și în acel păcat capital care este mândria (Confesiunile sale cred că scot în evidență acest lucru), iar de aici și îndepărtarea cât mai mult de Dumnezeu. Ca să fac o mărturisire, cred că eram prin clasa a șaptea sau a opta (fără a da dovadă de lipsă de modestie, am fost mereu printre elevii eminenți din școala mea din Ungheni), când am făcut o afirmație care azi mi se pare nebunească: cred mai mult în știință decât în Dumnezeu. Însă și în cazul meu, ca și în cazul sfântului Augustin, întâlnirea cu Cuvântul întrupat și cuvântul înliterat m-a făcut conștient de faptul că mai presus de toate trebuie să fie cunoașterea lui Dumnezeu, apoi restul. Este vorba de acea scientia humana care trebuie să devină scientia Dei. Mi-au rămas întipărite în memorie cuvintele pe care mi le-a spus odată Preasfințitul Anton și al căror adevăr îmi este evident: „Dumnezeu a voit ca prin studiul istoriei să ajungi la cunoașterea lui”. Și la fel cum sfântul Augustin, odată devenit creștin, și-a depus toate eforturile intelectuale pentru gloria lui Dumnezeu și pentru propria sfințire, așa și eu doresc ca prin cercetările mele nu doar să-i (re)aduc pe alții la Dumnezeu, ci să mă apropii și eu tot mai mult de el. În acest sens mă ajută și o altă muncă intelectuală, cea de traducere a unor cărți în limba română (Padre Pio – o scurtă biografie, Viața sfântului Dominic, Martirologiul Roman, cărți de teologie sau istorie, documentele magisteriale etc.), care îmi oferă suficiente modele și motive de conștientizare a faptului că orice studiu ar trebui să aibă drept scop sfințirea proprie și a altora. Oricum, pe primul plan ar trebui să fie cunoașterea lui Dumnezeu, iar sfântul Ioan Maria Vianney, pe care-l sărbătorim la 4 august, este una dintre multele dovezi elocvente în acest sens. Nu în zadar spune Isus: „Ce i-ar folosi omului de-ar câștiga lumea întreagă, dacă și-ar pierde sufletul?” (Mt 16,26)

3. Studiul istoriei reprezintă pământul fertil în care vă scufundați, însă aceasta trebuie să se întâmple cu privirea mereu îndreptată spre Dumnezeu, care călăuzește pașii omului. Ce experiență a lui Dumnezeu ați făcut în paginile de istorie pe care ați studiat-o și aprofundat-o?

Profetul Isaia spune: „Într-adevăr, tu ești un Dumnezeu ascuns, Dumnezeul lui Israel, mântuitorul” (45,15). Pentru mine faptul că Dumnezeu se ascunde nu este ceva uimitor, pentru că doar cei ce-l caută îl pot găsi, sau, vorba psalmistului: „Cei care îl caută pe Domnul nu duc lipsă de nimic” (Ps 34,11). Când am început studiul istoriei nici într-un caz nu mi-am pus drept scop să-l descopăr pe Dumnezeu; altele erau scopurile mele. Dar, în același timp nu pot să spun că nu-l cunoșteam pe Dumnezeu (oricum ar fi fost perioada sovietică, am fost botezat și am învățat de la mămica și bunica mea cine este Dumnezeu; problema a fost a mea că nu am voit să cercetez cine este acest Dumnezeu!) L-am redescoperit pe Dumnezeu (și aceasta pentru mine este experiența cea mai importantă) fiind îndrăgostit de istoria Evului Mediu occidental, acel Ev Mediu pe care mulți îl numesc „epocă a secolelor întunecate”, dar care, pentru mine, este perioada poate cea mai luminoasă din istoria omenirii, tocmai pentru credința – poate naivă, dar autentică – a oamenilor acelei perioade. L-am redescoperit pe Dumnezeu în catedralele gotice, în scrierile sfinților, în viața de zi cu zi a oamenilor de orice rang și de orice clasă, mai ales a unor sfinți care și-au pus amprenta asupra istoriei nu doar a Bisericii, ci și universale (Benedict de Nursia, Bernard de Clairvaux, Dominic Guzman, Francisc de Assisi, Toma de Aquino, Ecaterina de Siena…), în cruciade și în alte războaie considerate sfinte (nu mă tem că cineva mă va critica pentru aceasta, dar privesc istoria nu cu ochii omului de acum, ci cu ochii omului de atunci). L-am regăsit aici pe Dumnezeu pentru că în acea perioadă totul era impregnat de credință. Evident, și în studiul istoriei Bisericii noastre locale îl găsim pe Dumnezeu, doar că aici am avut parte de un alt fel de experiență: cea a Providenței.

4. Care sunt obiectivele dvs. de viitor și mai ales acea aducere la zi necesară, care nu poate lipsi niciodată?

Cineva spunea că Dumnezeu râde atunci când aude de planurile noastre, de aceea nu mă voi referi mult la acest subiect. Evident, nu putem trăi fără a avea privirea îndreptată spre viitor, chiar dacă – și asta în primul rând – trebuie să trăim în prezența (sau, dacă vreți, în prezentul) lui Dumnezeu. Vreau mai întâi să duc la bun sfârșit studiul istorico-juridic despre avort, iar apoi, cu ajutorul lui Dumnezeu și al oamenilor, să mă apuc de cercetarea istoriei Bisericii noastre locale în perioada de după obținerea independenței Republicii Moldova. Și asta pe lângă acele mai mici sau mai mari perioade de timp pe care le dedic lecturii, și aici nu mă limitez doar la istorie, ci și la teologie, literatură artistică, poezie etc.