13 septembrie – Duminica a XXIV-a din Timpul de peste an

Lecturile din această duminică se concentrează pe tema iertării creștine. Parabola redată de evanghelistul Matei vrea să ne facă să înțelegem cum iertarea și milostivirea sunt atitudini noi, cărora rugăciunea autentică le dă naștere în inima omului.

Ne confruntăm cu stilul de viață al slujitorului înflăcărat al Evangheliei. Marele său păcat nu a constat în faptul că a fost nedrept sau necinstit! Nu! Marele său păcat a fost că nu a învățat nimic din gestul și inima stăpânului său. Se spune că între iertarea primită și întâlnirea cu celălalt slujitor îndatorat trec doar câteva clipe („dar ieșind… s-a găsit”, subliniază Matei)!

Comportamentul slujitorului ne spune ce se poate întâmpla – și de fapt se întâmplă adesea – fiecăruia dintre noi: să fim oameni care se roagă și îl invocă pe Dumnezeu și, „ieșind”, să înfăptuim o mare răutate.

Atâta timp cât continuăm să găsim justificări pentru a nu ierta, arătăm că nu am înțeles că iertarea este un mijloc delicat și provocator – poate singurul care ne-a mai rămas! – de a acționa într-un mod cu adevărat constructiv în istorie. La urma urmei, iertarea celor care ne-au jignit și dăunat este actul care ne face cel mai mult asemănători cu Dumnezeu.

Faptul că evanghelia ne invită să găsim în Dumnezeu sursa și, mai presus de toate, măsura și criteriile de exercitare a iertării, îngreunează gestul și decizia de a ierta, întrucât decizia de a ierta este cea care, mai mult decât oricare alta, depășește tendințele noastre naturale. Dar cu ajutorul harul lui Dumnezeu totul este posibil, chiar o iertare autentică!

C. L.