13 septembrie – sfântul Ioan Gură de Aur

A fost odată un episcop, crescut la Școala din Antiohia, pe care Providența l-a purtat până pe Scaunul episcopal de Constantinopol, de unde, cu aceeași fervoare a credinciosului și ucenicului lui Cristos, a predicat cuvântul, meritându-și pe deplin numele de Crisostomul – Gură de Aur, cu care a și intrat nu doar în panteonul sfinților Bisericilor din Orient și Occident, ci și printre marii părinți ai Bisericii, loc atât de bine simbolizat de opera lui Bernini din Bazilica „Sfântul Petru”, unde, alături de sfinții Augustin, Ambroziu și Atanasiu, susține Catedra lui Petru, simbol al credinței adevărate, moștenite de la apostoli.

Sfântul cu gura de aur s-a născut cândva între anii 344-349 în Antiohia, marea metropolă romană din Orient, important și înfloritor centru al creștinismului răsăritean. În această atmosferă de credință, începe să se intereseze tot mai mult de studiul Sfintei Scripturi, având o sensibilitate
deosebită față de sensul literar al acesteia. Tot în această perioadă cere să fie botezat, iar în anul 374 renunță la lume și se retrage în pustiu, devenind călugăr. Tocmai acum înțelege că nu muncile fizice sunt cele mai grele, ci, după cum mărturisește el însuși, „a se purta și de a se suporta pe sine însuși”. Revenit la Antiohia, în anul 386 este hirotonit preot, dedicându-se pe deplin predicării și direcțiunii spirituale.

În anul 397, după moartea patriarhului Nectariu, împăratul Arcadiu îl alege drept succesor pe Ioan, funcție din care și-a ridicat glasul, asemenea altui Ioan – Botezătorul –, împotriva moravurilor, corupției vremii și modului de viață prea îndepărtat de cel evanghelic, fapt care i-au atras nu doar critici, ci și ura cercurilor conducătoare ale Imperiului, inclusiv a împărătesei Eudoxia, pe care, într-o omilie, a asemănat-o cu Irodiada. După un prim exil din anul 403, în anul următor este condamnat din noua la această pedeapsă, fiind exilat în Armenia. În acest exil, a fost consolat de scrisorile Papei Inocențiu I, urmașul lui Petru, de scaunul căruia a rămas mereu unit. A murit în anul 407, în timp ce era în drum spre o nouă locație a exilului. Se spune că ultimele sale cuvinte au fost: „Glorie lui Dumnezeu pentru tot!”

Rămășițele sale pământești, aduse la Constantinopol, au ajuns la Roma în secolul al XIII-lea, iar la 27 noiembrie 2004, sfântul Ioan Paul al II-lea i le-a redat Bisericii Constantinopolului ca semn al reconcilierii, fiind venerate și azi în biserica „Sfântul Gheorghe” din Fanarul Instanbului. Viața sfântului Ioan Gură de Aur nu este o poveste, chiar dacă a fost odată, ci este o lecție, și una dintre cele mai importante pentru fiecare creștin. Mai întâi prin iubirea față de cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură, pe care l-a predicat și l-a explicat cu atâta elocvență și profunzime, încât și azi tot „Gură de Aur” îl numim. Și, în al doilea rând, prin fidelitatea față de acest cuvânt divin, fidelitate care nu permite și nu suportă conformismul cu spiritul lumii, ci doar cu Spiritul lui Cristos.

Mă întreb, câți dintre noi azi mai dăm dovadă de curajul acestui măreț părinte al Bisericii? Câți dintre noi avem conștiința să-i spunem „mulțumesc, Doamne”, și pentru bine și pentru rău?

Pr. dr. Petru Ciobanu