Catedrala „Providenţa Divină”

Centrul spiritual al Episcopiei romano-catolice de Chişinău este catedrala „Providenţa Divină” din Chişinău. Aici se află catedra episcopului, iar în capela adiacentă catedralei se păstrează icoana Sfintei Fecioare Maria, Maica Bunului Sfat, patroana diecezei.

Pe locul actual al catedralei, în anii 20 ai secolului al XIX-lea a fost ridicată o capelă, rezultat al lucrării Providenţei Divine şi contribuţiilor enoriaşilor. Prin urmare, capela a fost dedicată Providenţei Divine. Dacă la exterior locaşul era destul de modest, interiorul, cu trei altare, era decorat cu o multitudine de icoane.

În anii 30 ai secolului al XIX-lea, ca urmare a creşterii numărului de credincioşi, s-a luat decizia de a construi o biserică. Însă pentru a demara lucrările nu erau suficiente resurse, de aceea s-a apelat la ajutorul statului, ţarul Nikolai I oferind 20.000 ruble.

Proiectul catedralei a fost elaborat în capitala Imperiului Rus, la Sankt Petersburg. La elaborare a participat şi Iosif I. Charlemagne, arhitect, artist plastic, profesor de arhitectură la Academia de Arte Plastice din Sankt Petersburg, considerat a fi autorul Catedralei romano-catolice din Chişinău. El făcea parte dintr-o familie, membrii căreia profesau arhitectura. Fratele său mai mare era arhitectul L. I. Charlemagne (1788-1845), cel care lucrase, împreună cu alţi arhitecţi, la o culegere de proiecte-model de biserici romano-catolice în stil neoclasic. Se pare că proiectul realizat în Chişinău făcea parte dintr-o asemenea culegere.

Proiectul catedralei a fost confirmat la 18 iulie 1838 în Departamentul de proiecte şi devize al Ministerului Afacerilor Interne al Imperiului Rus şi recomandat în 1840 spre realizare în Chişinău. Devizul şi textul explicativ la proiect au fost alcătuite de arhitectul oraşului Chişinău, Luca C. Zauşkevici. Tot el a supravegheat lucrările de construcţie a bisericii romano-catolice, dirijate de către antreprenorul Ilie Novikov. Construcţia a început în martie 1840 şi s-a terminat cu sfinţirea bisericii la 6 mai 1843, aproape toată efectuându-se sub păstoria preotului Ignasiu Selvestrovici.

Arhitectura catedralei romano-catolice a fost realizată în spiritul neoclasicismului tardiv, orientare în vogă la acel timp în Rusia, influenţată de arhitectura Renaşterii italiene. Era o mărturie a viziunii eclectice care începuse a se manifesta în arta timpului.

Clădirea are un plan rectangular, alcătuit din trei nave, despărţite între ele de două şiruri din câte şase coloane ale ordinului corintic. Nava centrală este mai înaltă decât colateralele, fiind acoperită cu o boltă cilindrică pe arcuri dublouri, care se sprijină pe arhitravele şirurilor despărţitoare de coloane. Biserica are o singură absidă a altarului, semicirculară în plan, care corespunde după lărgime deschiderii navei centrale. Bolta cilindrică trece la vest în bolta de formă semisferică (concă) a apsidei altarului. Navele laterale sunt acoperite cu tavane plate, înviorate de casetele rezultate de la grinzile de acoperire. Fiecare navă laterală avea câte o încăpere, care flancau absida altarului, cu rol de pastoforii, suprimate la ultima refacere a interiorului bisericilor.

Iniţial, altarul principal era din lemn şi piatră, presbiteriul era înconjurat de o balustradă de lemn cu scări ce duceau spre altar. Pe acesta era situat tabernacolul şi o cruce de lemn negru cu Cristos din argint aurit. În altarul principal se găsea o icoană mare a Sfintei Fecioare cu Pruncul Isus, ambii încoronaţi cu coroane aurite. În nişele din colţuri au fost ridicate altare din lemn. Biserica mai era decorată cu icoane şi sculpturi reprezentându-l pe Cristos înviat şi 4 îngeri etc.

La 14 octombrie 1963, la propunerea autorităţilor RSSM, Sovetul pentru cultele religioase a decis ca biserica să fie închisă, în anul 1964 enoriaşii fiind scoşi cu forţa din sfântul lăcaş.  La 30 septembrie 1964 biserica a fost repartizată pentru necesităţile şcolii nr. 56, zidită în imediata apropiere a bisericii, pe teritoriul ce aparţinea parohiei „Providenţa Divină”, fiind transformată în club. Ca urmare a contestaţiilor depuse la Moscova, s-a obţinut păstrarea parohiei, căreia i s-a repartizat ca loc de celebrare a liturghiilor capela de la cimitirul armenesc.

Mai târziu, în clădirea bisericii, prin decizia Consiliului orăşenesc Chişinău şi a Ministerului Culturii al RSSM a transferat un studiou de înregistrare a sunetului, precum şi un depozit al studioului de cinematografie „Moldova-film”. În 1988 a început transformarea bisericii într-un teatru poetic.

Abia în anul 1989, în urma unor serii demersuri către autorităţile centrale ale URSS, Crucea Roşie şi ONU, clădirea bisericii a fost retrocedată parohiei şi credincioşilor, actul de transmitere fiind semnat la 26 iulie 1989.