Scurt istoric al Republicii Moldova şi al Episcopiei Romano-Catolice de Chişinău

Republica Moldova este poziţionată în partea de Sud-Est a Europei, ocupând cea mai mare parte a teritoriului dintre râurile Prut şi Nistru, dar şi o fâşie îngustă în partea stângă a Nistrului. La vest se învecinează cu România, iar la est – cu Ucraina. Are o suprafaţă de 33,7 km2, o populaţie de cca. 4 milioane de locuitori (inclusiv Transnistria) şi o densitate a populaţiei de 131 locuitori pe km2. Relieful Republicii Moldova este unul de câmpie deluroasă. Clima este una temperat-continentală.

Teritoriul actual al Republicii Moldova a fost locuit din cele mai vechi timpuri, primele urme de locuire datând încă din paleoliticul mijlociu. În epoca bronzului are loc invazia triburilor indo-europene, din ele, triburile tracice se aşează pe teritoriul actual al României, Bulgariei de Nord şi Republicii Moldova. În sec. VII-V a. Chr. dintre triburile tracice nord-dunărene se vor cristaliza uniunile de triburi geto-dacice, unite în anul 82 a. Chr. într-un singur stat. În rezultatul războaielor daco-romane din anii 101-102 şi 105-106 cea mai mare parte a Regatului Dac este incorporată Imperiului Roman, cealaltă, inclusiv şi teritoriul actual al Moldovei, rămând liberă.

Primele formaţiuni statale româneşti din zonă datează din secolele XI-XIII, iar în 1359 se formează statul medieval Ţara Moldovei, situat între Munţii Carpaţi, Marea Neagră şi Nistru. Apogeul statului medieval este atins în perioada domniei lui Ştefan cel Mare (1457-1504), numit de către Papa Sixt al IV-lea „Atlet al lui Cristos”. În 1538 Moldova devine stat suzeran Porţii Otomane.

Ca urmare a războiului ruso-turc din anii 1806-1812 şi a păcii de la Bucureşti (16 mai 1812) teritoriul dintre Prut şi Nistru este alipit la Imperiul Rus, devenind în 1818 gubernia Basarabia, cu capitala la Chişinău. La 2 decembrie 1917, ca urmare a Revoluţiei ruse, Basarabia îşi proclamă independenţa, iar la 27 martie 1918 Sfatul Ţării votează unirea Basarabiei cu România.

La 28 iunie 1940, ca urmare a protocolului adiţional secret al Pactului Ribentropp-Molotov, URSS ocupă Basarabia, creând Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, care va exista până la 22 iunie 1941, când armatele germano-române atacă URSS. Însă, în rezultatul înaintării armatelor sovietice spre vest, în 1944, Basarabia este reîncorporată în URSS.
Ca urmare a mişcărilor naţionale de la sfârşitul anilor ’80 ai secolului al XX-lea şi al crizei sistemului socialist, RSSM îşi declară, la 23 iunie 1990 suveranitatea, iar la 27 august 1991 independenţa, care a fost recunoscută de peste 120 de state ale lumii. Au fost restabilite libertăţile democratice, printre care şi cea religioasă, fapt ce a contribuit la renaşterea cultelor religioase existente înainte de 1944 şi la apariţia altor noi.

Conform datelor oferite de către scriitori bisericeşti din primele secole creştine, printre care Hipolit din Roma, Tertulian, Origine, primul care a predicat evanghelia lui Cristos pe actual teritoriu românesc a fost sfântul apostol Andrei, fratele sfântului apostol Petru. În lucrarea sa „Istoria bisericească”, scrisă către anul 325, părintelui istoriografiei ecleziastice, Eusebiu de Cezareea, preluând tradiţiile mai vechi, scrie: „Când sfinţii apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au răspândit în toată lumea, lui Toma i-a căzut la sorţi, cum spune tradiţia, ţara parţilor, lui Andrei – Scythia, lui Ioan – Asia, unde a rămas până la venirea sa la Efes”. De asemenea, numeroasele descoperiri arheologice de pe întreg teritoriul românesc vin să confirme prezenţa elementului creştin în spaţiul carpato-danubiano-pontic încă din primele secole ale erei creştine.

În secolul al XIII-lea, în condiţiile unei activizări a spiritului misionar, mai ales printre călugării ordinelor mendicante (franciscanii şi dominicanii), pe teritoriul viitoarei Moldove apar călugării Ordinului Fraţilor Predicatori, înfiinţat de către sfântul Dominic, urmaţi de fraţii minori ai sfântului Francisc de Assisi, care au înfiinţat Vicariatul Rusiei, Lituaniei şi Moldovei, precum şi Vicariatul de Nord al Tartariei pentru ţărmul nordic al Mării Negre.

În anul 1227, ca urmare a predicii dominicane printre triburile cumanilor, este botezat principele acestora, Bortz-Membrok, iar Papa Grigore al IX-lea (1227-1241) înfiinţează Episcopia Milcoviei, primul episcop al acesteia fiind numit călugărul dominican Teodoric. Însă din cauza invaziei tătarilor, această episcopie durează doar 14 ani, sfârşind în anul 1241.

În anii ’20 ai secolului al XIV-lea au fost înfiinţate misiuni catolice de-a lungul principalelor căi de comunicaţie din zonă, de la hotarele Regatului Poloniei (creştinat încă în secolul al X-lea) până la Marea Neagră, comunităţi catolice existând la Hotin, Vicina, Chilia, Cetatea Albă. În anul 1314, în timpul misiunii apostolice la Cetatea Albă, bulgarii păgâni l-au martirizat pe fratele Angelo da Spoleto.

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, după întemeierea statului medieval Moldova (1359), pe teritoriul acesteia este înfiinţată Episcopia de Siret (1371), fapt favorizat de simpatia arătată de domnul ţării, Laţcu (1365-1373) faţă de catolicism. Trecut la catolicism, acesta i-a cerut papei înfiinţarea unei episcopii de rit latin cu sediul în capitala Moldovei, oraşul Siret. Episcopia a avut cinci episcopi, toţi polonezi, ultimul dintre ei, Ioan, fiind numit în anul 1434. După această dată, Episcopia de Siret devine un simplu sediu titular. În acelaşi an cu înfiinţarea Episcopiei de Siret (1371) a fost înfiinţată Episcopia de Cameniţa, care îi includea pe catolicii din stânga Nistrului.

În anul 1413, regele Poloniei, suzeran al domnului Moldovei Alexandru cel Bun (1400-1432), îi cere antipapei Ioan al XXIII-lea (1410-1415) să înfiinţeze o nouă episcopie pentru catolicii din Moldova care să aibă centrul la Baia. Nu se cunoaşte exact când a fost înfiinţată această episcopie, data probabilă considerându-se anul 1418. Episcopia de Baia a avut şapte episcopi, ultimul fiind Mihail Marinowski (1510-1523), cu care se şi încheie existenţa Episcopiei de Baia. Un moment important în istoria catolicilor din Moldova în perioada medievală a fost domnia lui Ştefan cel Mare (1457-1504), numit de către Papa Sixt al IV-lea „athleta Christi” ca urmare a victorii repurtate de domnul Moldovei asupra otomanilor la Podul Înalt (10 ianuarie 1475). În lupta sa împotriva otomanilor, domnul Moldovei s-a adresat de mai multe ori după ajutor puterilor occidentale şi Statului Pontifical, mărturie fiind corespondenţa dintre Ştefan cel Mare şi Papa Sixt al IV-lea.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea în Principatul Moldovei pătrunde puternic, mai ales ca urmare a activităţii domnului Iacob Heraclide Despotul (1561-1563), protestantismul. Pentru a îndrepta situaţia, domnul Petru Şchiopul (1574-1577, 1578-1579, 1582-1591) a chemat din Polonia misionari iezuiţi, care au avut drept scop reconvertirea la catolicism a credincioşilor trecuţi la calvinism.

Condiţiile propice de la începutul secolului al XVII-lea i-au permis Papei Paul al V-lea (1605-1621) să-l numească, la 17 februarie 1607, pe călugărul franciscan Ieronim Arsengo episcop de Bacău (1607-1610), înfiinţând astfel Episcopia de Bacău, care a existat până în anul 1818, fiind cârmuită de 19 episcopi, majoritatea de origine poloneză.

Primele informaţii sigure despre existenţa catolicilor în spaţiul dintre Prut şi Nistru o avem din relatările călătorilor străini. Astfel, Andrei Bogoslavič notează, în anul 1623, că, „în partea dinspre Marea Neagră, se află multe oraşe şi sate în care sunt puţini catolici, cum este la Cetatea Albă şi la Babadag, unde se află câţiva negustori raguzani. Toţi ceilalţi şi din toată regiunea aceea sunt sau tătari, sau schismatici, mai duşmănoşi faţă de noi, catolicii, decât chiar musulmanii”. Despre Cetatea Albă avem o altă informaţie de la începutul secolului al XVII-lea, pe atunci raia otomană, transmisă de episcopul Filip Stanislavov, din care aflăm că la acel moment erau 4 case de catolici cu 15 suflete, care, din cauza otomanilor, o duceau destul de greu. O situaţie asemănătoare, conform informaţiilor aceluiaşi Stanislavov, exista şi la Ismail, unde locuiau 30 de suflete catolice, „fii preasupuşi şi credincioşi ai papei şi ai Bisericii apostolice”. Aceeaşi stare de lucruri era caracteristică şi pentru Chilia. O comunitate catolică nu prea mare continua să existe aici încă din secolul al XVI-lea. În 1659, în oraş existau tot vreo 30 de suflete catolice, care nu aveau nici paroh, nici biserică. Restul teritoriului era sub jurisdicţia Episcopiei de Bacău.

Pentru administrarea catolicilor din Imperiul Rus, împărăteasa Ecaterina a II-a a creat Mitropolia Catolică de Movilău, recunoscută de Sfântul Scaun abia în anul 1798. După anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Imperiul Rus în anul 1812, parohiile catolice din Basarabia au fost trecute sub jurisdicţia mitropolitului de Movilău, Stanisłau Bogus Sestręcewicz, care, în 1814, i-a supus pe catolicii din Basarabia episcopului de Cameniţa. Tot în această perioadă începe imigrarea masivă a germanilor, care fondează în gubernia Basarabia (din 1818) numeroase colonii, unele dintre ele catolice (Crasna, Lehrmanstal, Emmental, Larga etc.). Creşterea numărului catolicilor din Basarabia se datorează şi exodului masiv al polonezilor, mai ales în urma împărţirii Poloniei între Prusia, Austria şi Rusia prin prevederile Tratatului de la Viena din anul 1815. În anul 1847, ca urmare a concordatului dintre papalitate şi Imperiul Ţarist, Papa Pius al IX-lea (1846-1878), prin bula „Universalis Ecclesiae cura”, creează Episcopia de Herson, în care sunt incluse şi parohiile catolice din Basarabia. În 1852, sediul acestei episcopii este transferat la Tiraspol, iar din 1856, la Saratov. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, toate parohiile din Basarabia au fost incluse în Dieceza de Tiraspol, fiind grupate în decanatul de Basarabia. În anul 1852, în Basarabia existau cinci parohii catolice, la Bălţi, Chişinău, Crasna, Ismail şi Hotin. Acelaşi număr este atestat şi în 1869, localităţile în care existau parohii catolice erau Bălţi, Tighina, Chişinău, Crasna şi Hotin.

Deosebit de complicată a fost situaţia catolicilor din Transnistria, care au susţinut activ toate răscoalele poloneze. După reprimarea răscoalei poloneze din 1863, în anul 1866 a fost lichidată Episcopia de Cameniţa.

În 1921, după Marea Unire din 1918, Papa Benedict al XV-lea (1914-1922), prin decretul consistorial „Quum nonnullae”, detaşa de la Dieceza de Tiraspol cele cinci parohii basarabene – Chişinău, Bălţi, Tighina, Hotin şi Crasna –, trecându-le sub jurisdicţia Episcopiei de Iaşi, condusă la acel moment de Alexandru Theodor Cisar (1920-1924), luarea în posesie a acestora având loc în acelaşi an. Din perioada aflării în componenţa Episcopiei de Iaşi datează capela din Chişinău, biserica din Creţoaia, începutul construcţiei bisericii din Stârcea. Pe lângă biserica din Chişinău continuă să activeze Societatea de ajutorare a săracilor (înfiinţată în 1899), Şcoala parohială din Chişinău (1901), azilul de bătrâni (1912). În mai multe localităţi sunt înfiinţate şcoli parohiale poloneze.

În anul 1926, în Basarabia activau 9 parohii, păstorite de 8 preoţi; existau 6 biserici şi 8 capele. Numărul credincioşilor era de 12.325, dintre care 7.500 polonezi, 4.275 germani, 550 armeni. În anul 1936, existau 10 parohii: Chişinău, Bălţi, Crasna, Emmental, Ismail, Tighina, Cetatea Albă, Hotin, Orhei şi Soroca. Se observă cum, de la trecerea catolicilor din Basarabia sub jurisdicţia Episcopiei de Iaşi, numărul parohiilor din Basarabia s-a dublat, la cele cinci parohii menţionate şi de documentul pontifical din 1921, adăugându-se alte cinci (Emmental, Ismail, Cetatea Albă, Orhei şi Soroca).

În 1946, după instaurarea puterii sovietice, parohiile catolice din Basarabia au trecut sub jurisdicţia Episcopiei de Riga. Între anii 1944-1945 au fost naţionalizate în mod ilegal toate edificiile de cult ale Bisericii Catolice din Basarabia. Între anii 1949-1952, presiunile administrative asupra catolicilor practicanţi s-au înteţit, mai ales în perioada colectivizării forţate. În procesul deportărilor în masă în Siberia, mulţi dintre credincioşii catolici au avut parte de aceeaşi soartă.

Au fost închise şi apoi confiscate lăcaşurilor de cult, concomitent cu închiderea parohiilor: în anul 1947 a fost închisă biserica din Orhei, transformată în depozit şi care a necesitat o reparaţia capitală, fiind inclusă la momentul actual în lista monumentelor istorice; biserica din Creţoaia a fost rasă de pe faţa pământului, iar cea din Raşcov închisă (1948). Şi celelalte biserici sau capele din Basarabia au avut aceeaşi soartă, unica parohie ce a fost recunoscută oficial de către statul sovietic fiind Parohia „Providenţa Divină” din Chişinău.

Odată cu perestroika lui Gorbaciov, în a doua jumătate a anilor ’80, are loc renaşterea vieţii religioase catolice, şase dintre parohii putând să-şi reia activitatea. Începe reconstrucţia vechilor biserici şi capele sau construcţia altor noi.

Proclamarea independenţei Republicii Moldova la 27 august 1991 a însemnat şi lărgirea posibilităţilor Bisericii Catolice din această ţară. La 28 octombrie 1993, Papa Ioan Paul al II-lea (1978-2005) a creat Administratura Apostolică a Bisericii Romano-Catolice din Republica Moldova, în funcţia de administrator apostolic fiind numit parohul bisericii „Providenţa Divină” din Chişinău, părintele Anton Coşa, care, la 6 ianuarie 2000, a fost consacrat episcop titular de Paesto de către Papa Ioan Paul al II-lea, iar prin prin constituţia „Sollicitus de spirituali bono” din 27 noiembrie 2001, Administratura Apostolică a Bisericii Romano-Catolice din Republica Moldova a fost ridicată la rang de episcopie, Mons. Anton Coşa fiind numit episcop de Chişinău. La 2 octombrie 2001, prin scrisoarea pastorală a administratorului apostolic de Moldova, episcop Anton Coşa, a fost instituită celebrarea Preasfintei Fecioare Maria, Maica Bunului Sfat, ca patroană a Administraturii Apostolice a Moldovei, iar prin scrisoarea pastorală din 4 octombrie 2002, era instituită celebrarea solemnităţii Preasfintei Fecioare Maria, Maica Bunului Sfat, patroana Diecezei de Chişinău.
În perioada existenţei Administraturii Apostolice, dar şi după înfiinţarea Episcopiei de Chişinău, au fost deschise noi parohii, construite biserici sau capele, înfiinţate diverse instituţii de binefacere, şi-au început şi dezvoltat activitatea diferite congregaţii călugăreşti masculine şi feminine, au luat fiinţă diferite mişcări laice, scopul cărora este de a-l face cunoscut pe Cristos prin cuvânt şi faptă.

În anul 2003 s-au sărbătorit 10 ani de la înfiinţarea primei structuri a Bisericii Catolice din Republica Moldova, iar în anul 2011 – 10 ani de la înfiinţarea Episcopiei Romano-Catolice de Chişinău. Acest aniversar a fost marcat prin sfinţirea a trei noi lăcaşuri de cult la Ungheni, Glodeni şi Râşcani.

Actualmente dieceza cuprinde 18 parohii cu 13 filiale.

STEMA DIECEZEI DE CHIŞINĂU

Scut despicat văluros; în prima partiţiune, în câmp roşu, un cap de bour de aur, având între coarne o stea cu şase raze, de acelaşi metal, şi flancat la dextra de o roză, iar la senestra de o semilună conturnată, ambele de argint; în a doua partiţiune, în câmp albastru, un spic de secară de aur, în pal, înconjurat de două ramuri de stejar, de acelaşi metal şi luminat de un soare mişcând din colţul senestru de sus al scutului, de ademenea de aur. În mijlocul capului scutului un crin dublu de argint, broşând peste linia de despicare şi atingând marginea de sus a scutului. Talpă crenelată de argint. Scutul este timbrat de o mitră episcopală albă, brodată cu aur, şi aşezat pe cruce episcopală de procesiune şi o cârjă pastorală, încrucişate, ambele de argint.