„Isus le-a zis: Adevăr vă spun că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu. Căci Ioan a venit la voi pe calea dreptăţii, dar nu aţi crezut în el, însă vameşii şi desfrânatele l-au crezut. Voi însă, deşi aţi văzut, nici măcar după aceea nu v-a părut rău, ca să credeţi în el”.
În această duminică, ni se vorbește despre „convertire”, dar trebuie să reflectăm la o întrebare: cine este mai mare, cel care nu greșește sau cel care își recunoaște greșelile? Fiecare face greșeli. Le recunoaștem însă mai puțin, sau poate mult mai puțin.
Suntem chemați să ne punem întrebări și să avem curajul de a ști să o luăm de la capăt, prin maturitatea unei credințe care întrezărește în convertire acea schimbare radicală necesară și mult așteptată.
Înțelegem, așadar, că prin convertirea sau schimbarea de direcție în viață nu se produce un eveniment ocazional, ci o radicalitate care deschide calea spre sfințenie.
Convertirea este, de asemenea, detașare de sine și de condiția de siguranță și de adevăr prezumat în care ne refugiem, crezând că putem face totul singuri. În rugăciunea Tatăl Nostru, cerem altceva și anume să nu fim abandonați în ispită, să nu rămânem de unii singuri.
În parabola celor doi fii, există cel care răspunde negativ, dar se pocăiește, și cel care răspunde cu un „da” la propriu, dar este departe de Dumnezeu. „Da”-urile pentru a-și pune în ordine conștiința sunt inutile, dar și lipsite de viață. „Da”-urile pentru a-l mulțumi pe preot. „Da”-urile care se pierd cu prima ocazie, când lumea prevalează asupra Evangheliei.
Un mare risc pentru credință este să te numești creștin, dar să trăiești din banalitate. Mai bine să te pocăiești, să te lepezi de tine însuți, să te smerești, să te faci mic, să știi să ceri iertare și să-ți schimbi atitudinea, decât să devii fariseu. Mai bine „desfrânate” decât farisei. Pentru primele există speranță.
C. L.
