„Pe la straja a patra din noapte, Isus a venit la ei, umblând pe mare. Văzându-l că merge pe mare, discipolii s-au tulburat, spunând că este o fantasmă şi, de frică, au început să strige. Dar Isus le-a vorbit îndată: Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!” Matei 14,22-33
„Isus i-a zorit pe discipoli să urce în barcă şi să meargă înaintea lui pe ţărmul celălalt”.
De ce îi obligă Isus pe discipoli să traverseze pe țărmul celălalt? Trebuie să ne amintim că discipolii sunt aproape toți pescari, unii sunt pescari de profesie, iar alții sunt pescari pentru că locuiesc în apropierea Mării Tiberiadei. Cu toții cunosc bine acea apă și nu vor să plece noaptea pentru că știu că furtunile de seară și de noapte de pe acel lac sunt frecvente și chiar periculoase.
Isus îi obligă să se confrunte cu temerile lor, să se confrunte cu acea apă care, în Scriptură, reprezintă lupta împotriva răului și a tuturor temerilor umane. Iar noaptea pare să nu se mai termine niciodată pentru ei.
Dar în momentul în care discipolii experimentează frica de acea apă, Isus revine și apare ca unul care cu seninătate înfruntă totul pe acea mare. El nu este o fantasmă, pentru că în chiar momentul în care au fost îngroziți, ei au parte de o nouă experiență: aceea de a-l cunoaște pe Fiul lui Dumnezeu.
Până în ziua în care Dumnezeu nu ne luminează cele mai profunde temeri cu puterea sa, nu suntem cu adevărat liberi. Într-adevăr, asemenea lui Petru, și noi suntem chemați să pășim pe acele ape. Domnul nu numai că ne dezvăluie cine este el, ceea ce nu este puțin lucru, dar ne dezvăluie și cine suntem noi: oameni chemați la libertate.
Dacă viața ne obligă uneori să intrăm în furtună, este pentru a-l cunoaște pe Dumnezeul lui Isus Cristos, lucru ce nu presupune să fim la adăpost de ceea ce ne este frică, ci să devenim liberi de ceea ce ne este frică.
Problema noastră nu este furtuna, ci credința. Întotdeauna este prea puțină, dar nici acea apă nu trebuie să ne sperie.
C. L.
