Maria este ridicată la cer cu trup și suflet, iar în ea se face prezent destinul fiecăruia dintre noi, întrucât toți suntem chemați la înviere și făcuți pentru veșnicie. 

 

Dar de unde vine drumul spre veșnicie? 

 

Elisabeta îi spune Mariei: „Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!” Maria îi răspunde în Magnificat: „De acum toate popoarele mă vor numi fericită”. Adică, fiecare generație, „de acum înainte”. Este un pasaj foarte important, care ne face să ne dăm seama că tot ceea ce ne dăruiește bunul Dumnezeu rămâne veșnic, pentru toată istoria noastră, pământească și viitoare. 

 

Sfântul Paul spune că „darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile”. (Rom 11,29). Psalmul 136 repetă această frază de douăzeci și șase de ori: „Pentru că veşnică este îndurarea lui!” Ca și în Maria, ceea ce Dumnezeu realizează în noi nu se va sfârși niciodată. 

 

Acest lucru este demonstrat de Botezul nostru, care este ireversibil, ca și de Mir. Dacă suntem copii ai lui Dumnezeu, nu suntem ocazionali, ci definitivi. Un fiu nu va înceta niciodată să fie fiu, chiar dacă își reneagă tatăl sau mama.  

 

Maria este ridicată la cer pentru că a primit cerul în ea, pentru că a crezut în cuvintele pe care le-a primit, a crezut că ele nu erau incomplete, ci împlinite, veșnice, definitive. Iată rădăcina veșniciei noastre: să credem în fidelitatea lui Dumnezeu, să credem că nu ne respinge niciodată, că suntem copiii săi mereu și pretutindeni.  

Un pasaj din Isaia spune: „Uită oare o femeie de cel pe care-l alăptează, fără ca să aibă milă de fiul sânului ei? Chiar dacă ea ar uita, eu nu te voi uita. Iată, te-am gravat pe palmele mele” (Is 49,15s). Cristos ne poartă gravat pe palmele sale, cu semnele cuielor pe care îl arată discipolilor în ziua în care a înviat cu adevărat în trupul său. Este semnul de neșters al iubirii sale pentru noi. Această iubire este veșnicia noastră și ne va purta dincolo de moarte.

C. L.