„Cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, [acela] o va afla”.
Această afirmație are menirea de a arăta că trăim o existență dublă: una este „proprie” și vine de la natură, cealaltă după har, și este primită de la Cristos.
Există viața dată de părinți, iar apoi viața care duce la punerea încrederii și speranței în Dumnezeu. Isus spune în Evanghelia după Ioan: „Dacă cineva nu se naşte din apă şi Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este, iar ce este născut din Duh, duh este”.
Despre viața naturală avem certitudini, în timp ce viața care se naște de sus, viața conform Împărăției lui Dumnezeu, necesită credință în Dumnezeu. Noi ne ținem de viața naturală, dar cu cealaltă nu întotdeauna reușim să îl urmăm pe Isus. Există riscul de a transforma calea de credință într-o cale a eticii sau a bunelor moravuri.
Credința în Cristos sau a fi un bun creștin nu este o formă de muncă voluntară, iubirea nu este o simplă bunătate, speranța nu este o modalitate de a supraviețui și de a depăși dificultățile. Mai mult, credința nu este o noțiune învățată în cateheză sau chiar la școală.
Pentru a primi viața nouă, trebuie să o părăsești pe cea veche și există un instrument care oferă posibilitatea de a face acest lucru: crucea. Atunci când crucea atinge viața noastră, reacția noastră naturală este să ne apărăm de durerea pe care o aduce, dar aceasta este ocazia de a ne „preda” Tatălui, abandonându-ne în mâinile Lui și intrând astfel în viața Lui. Dar „cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde”, pentru că această viață naturală de care suntem atât de atașați o vom pierde oricum. Putem să o pierdem pur și simplu, sau să o lăsăm, astfel încât ziua ieșirii noastre din această lume va fi foarte simplă.
Sfântul Paul spunea: „Ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pentru mine”.
C. L.
