„Cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla”.
Dar câte vieți sunt? De fapt două: cea pe care o primim de la părinții noștri și cea pe care Dumnezeu vrea să ne-o dea. Iar în această duminică apar două moduri de a gândi: „Nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”. Există un mod de a gândi care rămâne sigur în dimensiunea a ceea ce este uman, logic, convenabil, avantajos și, trebuie remarcat, își proiectează matematica asupra lui Dumnezeu, pentru că Petru, care contestă ipoteza durerii prezise de Cristos, nu o face în numele umanului, ci al divinului: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată”.
Dar Domnul Isus își dezvăluie toată extraneitatea față de această gândire tocmai în fața perspectivei crucii, pentru că gândește „la cele ale lui Dumnezeu” și, în această logică, crucea devine calea lucrării Tatălui. A gândi potrivit lui Dumnezeu presupune să știi că totul este în mâinile Lui și că a exista potrivit oamenilor înseamnă a rata ținta măreției.
Crucea este instrumentul de a-l urma pe Cristos, în detrimentul unui sentimentalism religios dominant astăzi, care a transformat spiritualitatea creștină într-o căutare a bunăstării individuale. Dar ziua în care mă încredințez Tatălui pe o cruce, în absurditate, în durere, este ziua în care Isus devine adevăratul meu Domn. Căci dacă Domnul nu este prezent în durere, atunci nu este prezent nici în plăcere, sau oriunde altundeva.
Sistemul de viață al gândirii lui Petru este o existență incapabilă să se măsoare cu ceea ce este real, așa că avem tați iresponsabili, mame anxioase, soți egocentrici, oameni superficiali, familii care nu sunt familii. Nu există iubire, ci doar confort.
Dar noi avem nevoie de ceva care este mai mare decât această viață și care ne permite să mergem dincolo de noi înșine. Cu toții avem nevoie să ne negăm pe noi înșine, pentru că am căutat toată viața noastră pe cineva care să ne iubească cu adevărat: o iubire fără calcule. Avem nevoie să redescoperim că această viață, care este darul lui Dumnezeu, ne este oferită tocmai prin cruce.
Dar dacă crucea este trăită doar de dragul crucii, ea este doar distrugere și suferință. Atunci când, în schimb, este primită ca o oportunitate de a se nega pe sine și de încredere, devine nașterea unei noi ființe și începutul celei de-a doua vieți.
C. L.
