Iubiți frați și surori în Domnul, 

 

Întrunirea anuală a Consiliului Pastoral este o bună ocazie de a ieși: a ieși din cotidianul nostru, uneori poate prea monoton; a ieși din comunitățile noastre, chiar și pentru o scurtă perioadă de timp, pentru a vedea și auzi alte realități; a ieși din singurătatea noastră pentru a ne întâlni în frații și, în definitiv, pentru a trăi un moment mai deosebit cu Isus însuși, prezent acolo unde doi sau trei se adună în numele lui (cf. Mt 18,20). Este o ocazie de a trece prin acele uși închise, după care ne-am putea retrage, asemenea apostolilor, din cauza anumitor temeri pe care le proferează lumea în care trăim, de fapt lumea pentru care suntem trimiși de el să fim sare și lumină (Mt 5,13.14). Da, el ne trimite ca pe niște oi în mijlocul lupilor (Mt 10,16) și ne avertizează că în lume vom avea necazuri (cf. In 16,33), însă totodată ne mai spune: „Curaj, eu am învins lumea!” (In 16,33) 

 

Papa Francisc, în Evangelii gaudium (nr. 49) reia tematica ieșirii și spune că a venit timpul „să ieșim în lume, să ieșim ca să oferim tuturor viața lui Isus Cristos”. Este adevărat că ieșind în lume, există și anumite riscuri, mai ales dacă voim să le oferim altora pe Cristos, există riscul să fim luați în râs, poate chiar batjocoriți, sau chiar răniți etc. Dar cu toate acestea, Papa Francisc spune clar: „Prefer o Biserică lovită, rănită și murdară pentru că a ieșit pe drumuri, decât o Biserică bolnavă din cauza închiderii în ea însăși și a comodității de a se agăța de propriile siguranțe” (nr. 49). 

 

O Biserică rănită, o Biserică murdară, dar o Biserică care-și îndeplinește misiunea. Și putem aduce și încurajarea sfântului Paul, care le scria corintenilor: „Fiind batjocoriți, binecuvântăm; fiind persecutați, răbdăm; fiind insultați, răspundem cu blândețe. Am ajuns gunoiul lumii, murdăria tuturor până acum” (1Cor 4,11-13), astfel că nicio greutate nu l-a oprit să iasă și să vorbească lumii despre Cristos, să o întoarcă cu fața spre el, să o convertească, conștient că asta era misiunea sa pentru care fusese ales. 

 

Fiecare avem nevoie de o asemenea ieșire pentru a converti și a ne converti. A converti, adică de a-i apropia și a-i întoarce pe cei de departe cu fața spre Isus. A ne converti,  în sensul de a ne întoarce cu fața spre lumea pe care avem misiunea să o convertim. Și tocmai în acest context convertirea pastorală a fost tema asupra căreia am reflectat în ultimii ani, cu diversele sale direcții de aplicare: tineri, familii, vocații, responsabilizarea și implicarea laicilor în viața comunității, administrația coordonată a parohiilor. Însă convertirea nu este un proces care se încheie odată și pentru totdeauna. Dimpotrivă, Sfânta Scriptură îl prezintă ca pe un proces continuu, și asta pentru că acesta a fost și stilul lui Isus, un stil care nu se referă doar la oameni, ci și la comunități și chiar organizații. 

 

Așadar, drumul convertirii pastorale continuă și la noi, și pe acest drum avem nevoie de cateheză, educație și formare. Și spun acestea referindu-mă nu doar la noi preoții, ci la întregul popor al lui Dumnezeu și la organizațiile noastre de caritate, având în minte cuvintele sfântului Petru care, adresându-se creștinilor, afirmă: „Voi sunteți o descendență aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu, ca să vestiți faptele mărețe ale celui care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină” (1Pt 2,9). 

 

În drumul de convertire un rol esențial îl are cateheza, căci prin ea se pune în practică îndemnul lui Isus: „Ceea ce eu vă spun în întuneric spuneți la lumină și ceea ce vă spun la ureche predicați de pe acoperișuri!” (Mt 10,27) A ieși înseamnă a catehiza, pentru că fiecare creștin care a întâlnit bucuria evangheliei, iese din sine și duce această bucurie altora. De aceea, cateheza nu înseamnă a transmite doar niște învățături prin cuvinte și scheme prestabilite; cateheza înseamnă un mod de viață în care se vede Cristos, cel care ne și spune: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune și să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri!” (Mt 5,16) Aceasta este prima cateheză.  

 

Vorbind aici și despre faptele bune, voi spune că și organizațiile noastre de caritate trebuie să aibă această trăsătură catehetică, adică și ele trebuie să devină tot mai mult instrumente catehetice, întrucât nimic nu vorbește mai bine inimii și rațiunii unui om decât caritatea, adică iubirea unei inimi deschise spre cei mai mici frați ai lui Isus. 

 

A ieși înseamnă și a educa, pentru că fiecare creștin are nevoie, asemenea unui copil, să crească iar educația, alături de cateheză, după cum afirmă și Papa Francisc, „sunt în slujba acestei creșteri” (Evangelii gaudium, nr. 163). Importanța educației este foarte bine afirmată în Vechiul Testament de Ben Sirah care scrie: „Rușinează-te de lipsa ta de educație!” (4,25). Dar ce este educația? Etimologia latină a cuvântului educere înseamnă a scoate din, a face să iasă din. Să ne amintim ce-i cere Dumnezeu lui Abraham prima și prima dată: „Ieși din țara ta” (Gen 12,1), adică, pentru ca să fii un om de credință, mai mult, tatăl în credință al multor popoare, trebuie să ieși din ceea ce te ține legat de altceva decât de mine, de Dumnezeul tău. De aceea, prima dată trebuie să ne educăm, iar apoi să și educăm, la fel cum a făcut-o Abraham luând-o cu sine pe Sara, soția lui. Să ne educăm și să educăm reprezintă nimic altceva decât să aprofundăm relația noastră și a altora cu Dumnezeu, relație începută prin prima convertire și prin cateheză. 

 

Cateheza și educația ca parte a drumului de convertire are drept scop formarea, adică dobândirea unei forme. Aici profetul Isaia folosește o imagine foarte grăitoare: Dumnezeu olarul care îi dă lutului, adică omului, forma (Is 64,7) pe care el o voiește. Iar el ne voiește așa cum ne-a creat: după chipul lui (cf. Gen 1,27), adică nu pur și simplu oameni sfinți, oameni liberi, ci și oameni care știu să se implice în bunul mers al comunității. Într-adevăr, tocmai așa este Dumnezeu: el nu stă undeva deoparte, privind pasiv la ceea ce se petrece cu creația sa, ci intervine, mai ales prin faptul că, atât de mult iubind lumea, îl trimite pe Fiul său unicul născut ca să o mântuiască (cf. In 3,16). De aceea, oameni formați înseamnă oameni responsabili, oameni implicați, oameni disponibili să contribuie cu talanții lor la creșterea și bunul mers al comunității din care fac parte. 

 

Dragii mei, vă invit așadar și vă rog pe toți ca împreună să continuăm să ieșim, pentru că numai astfel ne vom putea desfășura misiunea încredințată de Isus, adică aceea de a conduce persoana la convertire prin cateheză, educație și formare. Amin.