Isus se îndreaptă spre regiunea Tir și Sidon, într-o  țară  străină.  Se pare că el căuta împreună cu ai săi puțină odihnă în sfârșit, și poate și singurătate, liniște, rugăciune, refugiu. Deodată, ei aud strigătele unei femei, care, la fel ca și alte personaje din evanghelii, nu are nume. Prezența ei îi deranjează și îi enervează pe ucenici, care îl „imploră” pe Isus să o asculte ca să scape de ea: „strigă în urma noastră”. Femeia nu se blochează pentru că nu este israelită, nici pentru că este femeie, nici pentru că Învățătorul o ignoră. Ea este o mamă, disperată pentru fiica ei

„chinuită cumplit de un diavol”. Ea se apropie de Isus cu tenacitatea de a dori o întâlnire personală cu el și reușește să se „prosterneze înaintea” Învățătorului în timp ce insistă asupra cererii sale de ajutor. Isus îi adresează cuvinte de o duritate nemaiîntâlnită: „Nu este bine  să  iei pâinea copiilor și să o arunci la căței”.

 

 

Femeia acceptă refuzul; înțelege că lumea ei nu  face  parte  din misiunea principală a lui Isus; își asumă că Dumnezeul ei nu este  o mașină de distribuit haruri, ci un tată care cere o relație conformă cu adevărul care trece prin recunoașterea chiar și a sărăciei personale. Această femeie, conștientă de acest lucru, îl privește pe Isus în ochi: „Da, Doamne, dar și cățeii mănâncă firimiturile care cad de  pe  masa stăpânilor lor”.  Ea îl pune pe Isus - ca să spunem așa - cu  spatele la zid, iar el este mișcat de umilința celei care se mulțumește cu firimituri. Chiar și strigătele ei par să exprime o credință și îl numește „Doamne, Fiul lui David!”.

 

 

Marea ei credință este sculptată în evanghelii de câteva verbe: femeia iese și se duce la Isus; plânge; cere îndurare; îl recunoaște ca Domn și se prosternează în fața lui; își menține intactă tenacitatea și certitudinea că pentru Domnul imposibilul este posibil; răspunde la duritatea lui Isus cu o logică impecabilă. Iubirea maternă și încrederea sunt punctele ei forte. „Și din acel ceas fiica ei a fost vindecată”.

Acest cuvânt este o fotografie a credinței vii și lucrătoare într-o persoană. Și, în același timp, arată travaliul și drumul primei comunități creștine, căreia i se adresează Matei, în deschiderea către lumea non- ebraică, ce este în căutare și are mare credință.

 

 

Ca și în cazul femeii siro-feniciene, „credința noastră poate fi pusă în criză de o dificultate neprevăzută, de un eveniment neprevăzut care vine să ne dea peste cap planurile, de o boală gravă, de prelungirea  unei situații foarte dureroase”, și am putea adăuga lipsa de pace în lume, de nedreptățile structurale, de o planetă grav bolnavă, de conflicte familiale și sociale... Iar una dintre slăbiciunile noastre ar putea fi lipsa de perseverență și de încredere deplină. „Dumnezeu îngăduie credinței noastre să treacă prin situații dificile și uneori absurde. El vrea să o purifice, vrea să vadă dacă știm cu adevărat să ne abandonăm în El, crezând că iubirea Sa este mult mai mare decât planurile, dorințele sau așteptările noastre.

I s-a întâmplat lui Saliba. Și el părea constrâns să părăsească orașul său, Homs (Siria), și pe părinții săi în vârstă. Magazinul tatălui său, un sticlar, fusese distrus în timpul războiului, într-un oraș distrus. Ca și alți tineri, Saliba a crezut că trebuie să-și construiască noi oportunități în altă parte, dar nu a renunțat. Cu cei 22 de ani ai săi și cu încăpățânarea cuiva care nu renunță să își aducă o contribuție pentru cei răniți, a profitat de oportunitatea oferită de proiectul RestarT pentru a-și deschide propriul mini-market, unde concetățenii săi vor găsi brânză, iaurt și unt făcute manual de mama sa, precum  și legume,  uleiuri, condimente  și cafea. El se bazează deja pe un frigider și pe un generator de energie electrică. Avându-l alături pe tatăl său în vârstă, în zilele în care minimarketul va fi închis, va distribui coșuri cu alimente în rândul familiilor fără resurse.

 

Editat de Victoria Gómez și de echipa Cuvântul vieții