Cuvântul din Sfânta Scriptură care ne este propus în această lună pentru a ne ajuta în drumul nostru este o rugăciune. Este un verset luat din Psalmul 145. Psalmii sunt compoziții în care se reflectă experiența religioasă individuală și colectivă a poporului lui Israel în parcursul său istoric și în diferitele vicisitudini ale existenței sale. Rugăciunea făcută poezie se înalță către Domnul sub formă de plângere, implorare, mulțumire și laudă. În acest suflu se regăsește toată varietatea de sentimente și atitudini cu care omul își exprimă viața și relația sa cu Dumnezeul cel viu.

Tema de bază a Psalmului 145 este regalitatea lui Dumnezeu. Pe baza experienței sale personale, psalmistul exaltă măreția lui Dumnezeu:

„Domnul este mare și preaînălțat” (v. 3); magnifică este bunătatea și universalitatea iubirii sale: „Domnul este bun față de toți, el își arată dragostea față de orice făptură” (v. 9); îi recunoaște fidelitatea: „Domnul este fidel în toate cuvintele sale” (v. 13b) și ajunge să implice orice ființă vie într-un cânt cosmic: „Toată făptura să binecuvânteze  numele  său sfânt în veci și pentru totdeauna” (v. 21).

 

 

Cu toate acestea, omul modern se simte uneori pierdut, având impresia că este lăsat de capul lui. El se teme că evenimentele din zilele sale sunt dominate de întâmplare, într-o succesiune de evenimente lipsite de sens și de scop.

Acest psalm  este  purtător  al  unei  vești  liniștitoare  de  speranță:

„Dumnezeu este creatorul cerului și al pământului, el este păstrătorul credincios al legământului care îl leagă de poporul său, el este  cel care face dreptate celor oprimați, el dă pâinea care îi hrănește pe cei flămânzi și îi eliberează pe cei captivi. El este cel care deschide ochii orbilor, care îi ridică pe cei căzuți, care îi iubește pe cei drepți, care îl protejează pe străin, care susține pe orfan și pe văduvă" [...].

 

 

Acest cuvânt ne invită mai întâi de toate să prețuim relația noastră personală cu Dumnezeu, acceptând, fără rezerve, iubirea și milostivirea sa și punându-ne în fața misterului pentru a-i asculta vocea. În aceasta constă fundamentul oricărei rugăciuni. Dar cum această iubire nu este niciodată separată de cea pentru aproapele nostru, atunci când îl imităm pe Dumnezeu Tatăl iubindu-l în mod concret pe fiecare frate și soră, mai ales pe cei din urmă, pe cei respinși, pe cei mai singuri, ajungem să percepem prezența sa în viața noastră de zi cu zi. Chiara Lubich, invitată să prezinte experiența sa creștină unei adunări de budiști, a rezumat-o astfel: „...inima experienței mele este toată aici: cu cât iubești mai mult omul, cu atât îl găsești mai mult pe Dumnezeu. Cu cât îl găsești mai mult pe Dumnezeu, cu atât îl iubești mai mult pe om”.

 

 

Dar există și o altă modalitate de a o găsi.  În  ultimele  decenii, omenirea a dobândit o nouă conștientizare a problemei ecologice. Forța motrice din spatele acestei schimbări sunt, în special, tinerii care propun un stil de viață mai sobru, cu o regândire a modelelor de dezvoltare, un angajament față de dreptul tuturor locuitorilor planetei la apă curată, hrană și aer curat și o căutare de surse alternative de energie. În acest fel, ființele umane pot nu numai să-și recupereze relația cu natura, ci și să-l laude pe Dumnezeu, după ce au descoperit cu uimire gingășia sa față de întreaga creație.

Aceasta este experiența lui Venant M., care, în copilărie, în Burundi, țara sa natală, obișnuia să se trezească în zori de zi cu cântecul păsărilor și să meargă zeci de kilometri prin pădure pentru a merge la școală; se simțea în deplină armonie cu copacii, cu animalele, cu râurile,  cu dealurile și cu colegii săi. Simțea natura aproape, ba  chiar  se  simțea parte vie a unui ecosistem în care creaturile și Creatorul se aflau într-o armonie totală. Această conștientizare a devenit laudă, nu pentru o clipă, ci pentru întreaga zi.

Unii s-ar putea întreba: dar în orașele noastre? „În metropolele noastre de beton, construite de mâna omului în mijlocul vacarmului lumii, natura este rareori salvată. Și totuși, dacă vrem, o rază  de  cer  albastru întrezărită între vârfurile zgârie-norilor este suficientă pentru a ne aminti de Dumnezeu; este de ajuns o rază de soare, care reușește să pătrundă chiar și printre gratiile închisorii; este suficientă; o floare, o pajiște, un chip de copil... ”