Papa Francisc a publicat duminică Exortația apostolică dedicată Sfintei Tereza a Pruncului Isus, cunoscută sub numele de „cea mică”, diferită de marea Sfântă Tereza de Avila, și care a fost numită și „sora” ateilor și a disperaților, trăind mereu în mănăstirea sa, până la punctul de a fi numită „patroana misiunilor”.
Teresa Martin, franceză de origine, a pornit la 15 ani spre mănăstire, unde a murit de boală la vârsta de 24 de ani. Ea a scris de mână trei mici caiete, care, atunci când au fost publicate, au devenit un mare dar pentru Biserică. Citindu-le, sfântul Pius al X-lea a spus că tânăra a fost „cea mai mare sfântă a timpurilor moderne”, iar în 1925 Papa Pius al XI-lea a declarat-o sfântă în Piața „Sfântul Petru”: Sfânta Tereza a Pruncului Isus și a Sfintei Fețe, carmelitana desculță.
În 1996, sfântul Ioan Paul al II-lea a proclamat-o Învățător al Bisericii, la egalitate cu alte două femei: Ecaterina din Siena și Tereza de Avila. Acum, Papa Francisc publică o exortație apostolică dedicată celei pe care toată lumea o numește „mica” Tereza a Pruncului Isus.
Uimitoare în viața ei a fost dorința de a merge la mănăstire. Toată lumea îi spunea că este prea tânără. După ce a primit un răspuns negativ din partea episcopului ei, a mers la Roma, la Papa, iar la 20 noiembrie 1887, s-a agățat la propriu de genunchii Papei Leon al XIII-lea: „Vreau să intru în mănăstire!” La 8 aprilie 1888, când avea doar 15 ani, a intrat în mănăstirea carmelitană de la Lisieux. Nouă ani de viață călugărească și retrasă, boală și moartea la 30 septembrie 1897.
Papa a publicat Exortația apostolică, intitulată „Este încrederea”, folosind ca referință această expresie a sfintei franceze: „Încrederea și nimic altceva decât încrederea este cea care trebuie să ne conducă la Iubire”. Papa scrie în textul său că aceste cuvinte „rezumă geniul spiritualității sale și ar fi suficiente pentru a justifica declararea ei ca Învățător al Bisericii”.
Dorința Papei este ca „mesajul să depășească aniversările și să fie preluat ca parte a tezaurului spiritual al Bisericii”, recuperând prin îndemnuri câteva momente semnificative din viața ei monahală
În celula sa, sfânta din Lisieux scrisese: „Isus este singura mea iubire” și, analizând experiența sa spirituală, Papa observă că întâlnirea cu Isus „a chemat-o la misiune”, atât de mult încât nu concepea „consacrarea sa lui Dumnezeu fără a căuta binele fraților și surorilor sale”. Ea intrase în mănăstire „pentru a salva suflete”. Teresa și-a exprimat astfel sufletul misionar: „Simt că, cu cât focul iubirii îmi aprinde mai mult inima, cu atât mai mult sufletele care se apropie de mine - biata bucățică de fier nefolositoare, dacă mă îndepărtez de brazda divină - vor alerga repede la revărsarea parfumurilor Iubitului lor, pentru că un suflet înflăcărat de iubire nu poate rămâne inactiv”.
Suveranul Pontif a exaltat, de asemenea, caritatea trăită în simplitate: „A trăit caritatea în micime, în lucrurile cele mai simple ale existenței de zi cu zi, și a făcut-o în compania Fecioarei Maria, învățând de la ea că a iubi înseamnă a da totul și a se dărui pe sine”.
Forța sa a stat în încrederea în Dumnezeu: „Este încrederea - scrie Papa - cea care ne conduce la Iubire și astfel ne eliberează de frică, este încrederea care ne ajută să ne luăm privirea de la noi înșine, este încrederea care ne permite să punem în mâinile lui Dumnezeu ceea ce numai El poate face. Acest lucru ne lasă la dispoziție un imens torent de iubire și energie pentru a căuta binele fraților și surorilor noastre”.
În ultimul capitol, Suveranul Pontif explică faptul că această Exortație apostolică îi permite să reamintească faptul că într-o Biserică misionară „vestirea se concentrează asupra esențialului, asupra a ceea ce este cel mai frumos, cel mai mare, cel mai atractiv și în același timp cel mai necesar”. „În cele din urmă”, scrie Papa, „doar iubirea contează”.
Textul exortației abordează și alte subiecte legate de viața și misiunea micuței și umilei călugărițe franceze, în cel de-al 150-lea an de la nașterea sa.
C. L.
