Iubiți credincioși,

ne aflăm în Duminica a II-a din Postul Mare, acest timp binecuvântat, care, dincolo de orice umbră de tristețe pe care o presupune retrăirea patimilor lui Isus, mai ales prin Calea crucii, pe care am urmat-o, împreună cu Maria, înainte de sfânta Liturghie, ne invită să ne pregătim inimile pentru marea bucurie a învierii Domnului. Și ce trebuie să facem pentru aceasta? În mod obișnuit instrumentele pe care Postul Mare ni le pune în față sunt: postul, ca semn al golirii de noi înșine pentru a ne umple de Dumnezeu; pomana, ca manifestare a iubirii față de aproapele; rugăciunea, prin care rămânem în contact cu Dumnezeu. Aceste trei elemente de bază ale unei adevărate vieți de credință reprezintă jertfa spirituală pe care, asemenea lui Abraham, suntem chemați să i-o aducem lui Dumnezeu, „cel care ne justifică” (Rom 8,33), adică ne iartă, arătându-și îndurarea sa nemărginită față de fiecare dintre noi.

Dacă duminica trecută ne-am apropiat de Dumnezeu prin figura lui Noe, omul drept salvat de apele potopului, astăzi același drum îl facem alături de Abraham, model de ascultare, pentru că el se supune cererii lui Dumnezeu și este gata să-și jertfească fiul. Gândindu-ne la această cerere a lui Dumnezeu, am putea fi ispitiți să spunem că Dumnezeu cere prea mult, că uneori exagerează cu ceea ce ne cere. Să fie oare așa? Nu, pentru că este el cel care dă dovadă de o mărinimie și mai mare, iar sfântul Paul ne spune clar în Lectura a II-a: „El nu l-a cruțat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toți” (Rom 8,32). Prin urmare, oare nu are dreptul Dumnezeu să ceară ceva de la noi, chiar dacă ceea ce ne cere ni se pare exagerat? Sfântul Paul, îi întreba pe corinteni: „Ce ai ce nu ai primit?” (1Cor 4,7) Acest lucru l-a înțeles bine Abraham, știind că fiul său Isaac era un dar primit.

Lecția pe care ne-o oferă Abraham astăzi este aceea că, în viața de credință, nu sunt suficiente intențiile bune; este nevoie ca acestea să se transforme în fapte concrete. Adică, de ex. dacă pentru acest Post Mare ne-am propus să participăm la Calea crucii, atunci să și o facem; dacă am decis să petrecem mai mult timp în rugăciune, să nu începem mai apoi să căutăm scuze pentru a ne eschiva; dacă avem intenția să fim mai buni cu cei din jur, chiar să fim, pentru că nu intenția este cea care ne mântuiește. Să nu fim dintre aceia care ar fi dispuși să-i ofere totul lui Dumnezeu, gândindu-ne că el nu ne va cere nimic; sau să fim gata să părăsim totul pentru a-l urma pe Dumnezeu, dar, de fapt, să sperăm că el nu ne cheamă. Ce ar fi fost dacă mântuirea lumii ar fi rămas pentru Dumnezeu doar la nivel de intenție și nu ar fi mers până la capăt, împlinind-o? Nu am fi fost mântuiți! Și, cu ce drept noi, oamenii, venim să-i cerem ceva lui Dumnezeu dacă, la rândul nostru, nu dorim să-i oferim nimic?

Exemplul lui Abraham de a-i oferi lui Dumnezeu totul, de a se oferi pe sine însuși l-au urmat nenumărate persoane, dintre care multe sunt trecute și în rândul sfinților. Un astfel de om a fost și sfântul Ioan Maria Vianney. Se povestește despre el că, fiind copil, „se făcea că celebra” sfânta Liturghie și în acest sens el se urca pe un scaun. Deși mic, el intuia că pentru a fi mai aproape de Dumnezeu, trebuie să te ridici mai sus. Într-adevăr și în VT vedem cum Dumnezeu îi poruncește lui Abraham să urce pe un munte împreună cu Isaac, care singur duce în spate lemnele pentru jertfă (cf. Gen 22,2). Peste aproape două mii de ani, scena aceasta se va repeta, doar că de data asta Isus va fi cel care, purtând în spate crucea, va urca muntele Calvarului, jertfindu-se pentru a ne apropia de Tatăl ceresc. Astăzi îl vedem azi pe Isus cum urcă, alături de trei dintre ucenicii săi, un alt munte, pe care se schimbă la față. 

Tradiția a identificat acest munte cu Taborul, însă Evangheliile nu ne spun nimic în acest sens. Și nu în zadar, pentru că fiecare dintre noi avem muntele nostru pe care trebuie să urcăm. Nu este vorba de a ne face alpiniști și de a urca pe Everest, sau pe oricare alt munte. Este vorba de a ne apropria tot mai mult de Dumnezeu. A urca pe munte înseamnă și ceea ce spuneam mai înainte: de a trece de la intenții bune la fapte bune concrete. A urca pe munte presupune din partea noastră efort, însă bucuria de a ne vedea ajunși în vârf face să uităm toată truda depusă. 

Uneori ne este greu să ne rugăm: nu avem cuvinte, nu avem timp, sau poate chiar suntem dezorientați spiritual. Însă dacă totuși vom reuși să trecem peste orice și ne vom face rugăciunea, chiar și dacă e scurtă dar făcută cu toată încrederea, cu siguranță că în cele din urmă vom simți acea bună dispoziție care se naște atunci când te afli în prezența lui Dumnezeu. 

Dacă cineva ne cere ajutorul, dar noi începem să ne întrebăm dacă acea persoană într-adevăr este nevoiașă, dar totuși, în cele din urmă îi acordăm un ajutor pentru că ne amintim de cuvântul Domnului care ne îndeamnă să-l vedem pe el însuși în cel sărac, oare în sufletul nostru nu va apărea un sentiment de bucurie că am reușit să învingem în noi prejudecățile? Ba da! 

Și iarăși, tocmai atunci când suntem deciși să ținem postul, apar situații care ne fac să renunțăm, de ex., ne vin niște oaspeți și noi vrem să-i tratăm bine, sau un altcineva începe să caute motive de sănătate chiar dacă în realitate nu este nimic grav, tocmai în astfel de situații trebuie să fim atenți să nu ne pierdem echilibrul și să ducem la capăt intenția noastră bună. Și acel efort pe care-l vom depune pentru a ne ține de cuvânt în cele din urmă ne va aduce multă bucurie și merite în fața lui Dumnezeu. Depunând astfel de eforturi în a trăi prin fapte concrete viața noastră de credință, mai ales în acest timp al Postului Mare, vom putea exclama și noi asemenea lui Petru: „Învățătorule, e bine că suntem aici!” (Mc 9,5)

Atenție fraților, nu este suficient să urcăm pe munte, adică să ne apropiem de Dumnezeu și să ne minunăm de frumusețea și lumina extraordinară ce te inundă atunci când ești în preajma lui, este nevoie de ceva mai mult, adică trebuie să punem în practică acel îndemn venit din cer: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultați de el!” (Mc 9,7) Pentru a merita fericirea și lumina Taborului este nevoie de colaborarea noastră, trebuie să exersăm în practica noastră spirituală de fiecare zi să ascultăm învățătura lui Isus și a Bisericii sale și să o punem în practică. 

Sfântul Vasile cel Mare, patronul ceresc al parohului dumneavoastră, spunea că „dacă postul ar conduce viața noastră, atunci viața n-ar mai fi atât de plină de plâns și de tristețe”; arhanghelul Rafael îl învăța pe Tobia, că „pomana te scapă de la moarte și te curăță orice păcat” (Tob 12,9); iar sfânta Tereza de Avila spunea că „rugăciunea este înălțarea sufletului spre Dumnezeu”. Să nu rămânem doar la nivel de intenție, ci să practicăm și postul, și pomana, și rugăciunea, pentru că ele sunt ca o scară pe care urcăm spre bucuria Schimbării la Față, spre bucuria Paștelui. Amin.