În satul său natal, Valea Mare din jud. Bacău, România, păstorul Diecezei de Chişinău, PS Anton Coşa a sărbătorit 25 de ani de preoţie. Sfânta Liturghie a început la ora 11.00, în acelaşi timp cu sfânta Liturghie de mulţumire pentru 25 de ani de preoţie ai Mons. Benone Farcaş, celebrată în Catedrala „Providenţa Divină” din Chişinău. Deşi aflat la distanţă, PS Anton Coşa s-a aflat în comuniune spirituală cu Mons. Benone şi credincioşii din Moldova, la fel cum şi Mons. Benone şi participanţii la Liturghia sa de mulţumire s-au aflat în comuniune spirituală cu păstorul lor.
Sfânta Liturghie, celebrată în biserica „Sfântul Mihail” din Valea Mare a fost prezidată de PS Petru Gherghel, episcop de Iaşi, cel care, în anul 1990, l-a îndemnat pe, la acel moment, Pr. Anton Coşa să vină în Republica Moldova pentru a se îngriji spiritual de credincioşii catolici de aici, lipsiţi sau aproape lipsiţi de un preot. Sfânta Liturghie a fost o ocazie de a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru darul Preoţiei şi pentru alţi cinci preoţi, care, la fel, anul acesta au împlinit o dată rotundă din ziua hirotonirii: Mons. Grigore Duma (50 de ani de preoţie), Pr. Eugen Diac, paroh al comunităţii catolice din Pârgăreşti (35 de ani); Pr. Alois Işvanca, paroh de Cârlibaba, Pr. Ioan Ciuraru, din Transilvania, şi Pr. Berardin Farţade, paroh de Frumoasa, cu câte 25 de ani de preoţie.
În predica sa, PS Anton Coşa s-a întrebat şi i-a întrebat pe cei prezenţi dacă, după 25 de ani din ziua hirotonirii, mai este vizibil în el Cristos.
La finalul sfintei Liturghii, Mons. Grigore Duma a mulţumit tuturor pentru prezenţă, invitându-i la un moment de comuniune frăţească, iar PS Petru Gherghel a înmânat câte o cruce pentru toţi jubilianţii.
Predica PS Anton Coşa la Liturghia de mulţumire din satul natal:
Prea Sfinţia Voastră, dragi confraţi preoţi în sărbătoare, dragi surori, IC!
Am propus să se proclame astăzi, la liturghia aniversară a câtorva dintre noi, fii satului, acest text din evanghelistul Luca, nu atât pentru că relatează experienţa pe care a trăit-o Isus, întrocându-se în satul său natal, după ce începuse activitatea publică, deşi într-un fel s-ar asemăna cu ceea ce facem noi astăzi, când am revenit acasă printre fraţi şi surori, rude şi prieteni, şi iată-ne, la fel ca dânsul, citind şi comentând Cuvântul lui Dumnezeu în faţa dumneavoastră. Și nu am nicidecum intenţia să scot în evidenţă reacţia neadecvată a consătenilor lui Isus, care erau cât pe ce să-l arunce de pe creasta muntelui pentru a-i închide gura, probabil nemulţumiţi de morala pe care le făcu, pentru că aceştia voiau minuni în loc să accepte şi să se bucure pentru mesajul de speranţă ce le-a fost adresat.
Textul de mai sus este plin de învăţătură mai ales pentru noi preoţii, ucenici ai lui Cristos, care fiind chemaţi să propovăduim Vestea cea Bună, deseori simţim şi noi acei ochi atât de pătrunzători fixaţi asupra noastră, aşa cum am auzit în Evanghelie, că: „ Ochii tuturor din Sinagogă erau aţintiţi asupra Lui”(Lc. 4,16 ss). Fără îndoială erau severi şi cercetători, erau ochi ce cereau un răspuns, erau ochi ce judecau în grabă şi nemilos, erau ochi de sceptici dar şi ochi de prieteni. Simt şi eu astăzi aceşti ochi aţintiţi asupra mea, şi într-un fel mă ajută să înţeleg mai profund relaţia mea interioară cu Învăţătorul, pentru că fiecare preot în virtutea sacramentului primit este legat pe veşnicie cu Cristos Marele Preot.
Acest moment aniversar, este o bună ocazie pentru a ne întoarce în timp, nu pentru a povesti câte ceva din perioada anilor de tinereţe, ani plini de entuziasm şi creativitate, sau pentru a număra roadele activităţilor noastre,… cât mai ales se cuvine să ne întoarcem la esenţa a ceea ce am ales noi atunci, în ziua hirotonirii noastre, când prin ungerea episcopului am simţit că în noi a luat naştere o realitate tainică ce ne făcea să simţim în noi mai vie decât oricând prezenţa lui Cristos. Am auzit de atunci de atâtea ori aceste cuvinte: Eşti preot, eşti un alt Cristos! Și când am înţeles acest lucru eram deja în ogorul Domnului. Am început viaţa noastră de preoţi, fiecare acolo unde a fost trimis, şi …. munca apostolică ne-a cucerit în totalitate. Dacă ar fi să ne amintim de toate experienţele noastre, am putea să scriem fiecare dintre noi volume întregi de memorii. Dar adevărul este acesta: Dumnezeu a lucrat în noi şi a realizat opera sa. Lui să fie laudă şi preamărire în veci.
Dar astăzi se cuvine să ne întrebăm: mai este vizibil Cristos în mine ? De fapt aceasta întrebare ar trebuie să ne-o punem zilnic. Şi atunci când simţim că omul vechi din noi îl sufocă pe Cristos Marele Preot din noi, când ne domină anumite tendinţe, de altfel naturale, precum aceea de a fi „moderni”, sau de a fi „populari”, sau de a fi „sociabili”, sau de a fi „aproape de credincioşi” sau altele de acest fel puse de mine între ghilimele, atunci să ne întrebăm din nou: „Mai este vizibil Cristos în mine”?
Cum poate să fie vizibil Cristos în noi, altfel decât fiind noi înşine Cristos, acela care moare şi se jertfeşte pentru oameni! Cuvintele instituirii Euharistiei pe care le pronunţăm zilnic la Sfânta Liturghie trebuie să fie nu numai o formulă de consacrare dar un mod personal de viaţă. Aceasta ne obligă să fim noi înşine dispuşi să murim ca şi Cristos. Să murim zilnic pentru comunitatea noastră, pentru poporul lui Dumnezeu! În limbajul cotidian, „a muri” are multe înţelesuri care arată dăruirea noastră în folosul celorlalţi. Astfel a muri, înseamnă să ne jertfim timpul nostru şi să-l punem la dispoziţia comunităţii noastre, se ne jertfim aspiraţiile noastre lumeşti, să renunţăm la tentaţia unei vieţi prea lumeşti, să renunţăm la voinţa noastră în favoarea împlinirii voinţei lui Cristos. Devenind asemenea lui Cristos noi înşine devenim pâinea euharistică şi aducem mulţumire lui Dumnezeu cu însăşi existenţa noastră pentru opera de mântuire realizată de Isus. Dar înainte de a face aceasta trebuie ca noi înşine să ne simţim mântuiţi de Cristos.
Dragi confraţi, noi ştim că acest lucru nu este posibil altfel decât numai trăind 24 din 24 în harul sfinţitor. „Trebuie să ne construim preoţia pe o viaţă de sfinţenie, cu un puternic accent spiritual, care să se nască din rugăciune şi simplitate”. Să fim atenţi ca preotul să nu fie văzut de credincioşi numai ca un asistent social sau numai ca un tovarăş de joacă pentru tineri, sau numai ca un partener interesant de discuţii, pentru că el este cu mult mai mult. El nu este nici administrator de proprietăţi, nu este nici constructor de case şi biserici, şi nici o altă îndeletnicire străină de preoţie, care să-i ocupe o mare parte din timpul său nu poate să-l facă să se simtă împlinit. Preotul nu trebuie să fie altcineva decât Cristos cel care practică caritatea, Cristos care se ocupă de tineri, Cristos care învaţă şi întăreşte pe creştini; Preotul este Cristos cel care mântuieşte!
Dragi confraţi preoţi, aş vrea astăzi să vă propun ca împreună să ne fixăm încă o dată ochii aspra Lui. În El se află secretul succesului nostru sacerdotal, şi numai cu el putem fii cu adevărat preoţi. Să nu uităm că preoţia noastră este înainte de toate darul lui Dumnezeu şi nicidecum rodul eforturilor noastre sau produsul abilităţilor noastre umane. Aţintindu-ne privirea spre El, vom simţim mereu vie chemarea Lui, aceea care ne-a cucerit încă din copilăria noastră. Să ne apropiem de El. În preajma lui, asemenea ucenicilor săi şi noi vom auzi glasul lui prietenesc, care ne învaţă şi ne îndeamnă: să ne eliberăm de preocupările împovărătoare, de ceea ce ne exteriorizează prea mult, de atâtea activităţi ce rup în noi echilibrul interior. Să redescoperim valoarea tăcerii. Să încercăm din nou gustul rugăciunilor prelungite în faţa Sf. Sacrament, centrul comunităţii şi a misiunii noastre. Să păstrăm cu fidelitate obligaţiile noastre, începând de la cele mai mărunte; să ne ferim de birocratism. Să ne păstrăm cu adevărat oameni liberi.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru voi, dragi surori, şi la fel pentru voi, dragi credincioşi. Dacă veţi ţine ochii aţintiţi asupra Lui, Domnul şi Învăţătorul nostru şi veţi asculta glasul lui prietenesc, atunci munca şi devotamentul vostru va fi mereu la înălţime. Dacă nu, veţi pierde vremea şi voi şi într-o zi lumea vă va acuza în faţa tribunalului lui Dumnezeu, pentru că vi s-a cerut un ou şi voi aţi dat un scorpion, vi s-a cerut un peşte şi voi aţi dat un şarpe. (cfr.Mt. 7,10)
Să ne fixăm privirea asupra lui! Dacă vom reuşi s-o facem cu adevărat vom descoperi izvorul adevăratei comuniuni cu Dânsul şi cu alţii. Şi aici mă îndrept din nou către voi dragi confraţi. Dacă noi mai întâi nu vom exprima în mod corect, colegial şi în profundă comuniune reciprocă slujirea noastră faţă de fraţi, noi înşine vom împiedica lumea să ţină privirile aţintite spre Isus. Riscăm să atragem privirile lor aspra noastră şi asupra eventualelor slăbiciuni ale noastre, în loc să-i ajutăm să privească la el. De aceea trebuie să ne convertim mereu şi noi apelând la milostivirea sa divină.
Să-i cerem lui Dumnezeu, prin mijlocirea sfintei Fecioare Maria şi a fericitului episcop martir Anton Durcovici, să putem trăim cu fidelitate deplină şi bucuroasă Preoţia noastră. Amin.
