„Iată, semănătorul a ieșit să semene”
Isus relatează o scenă simplă și familiară. Un semănător iese să semene. O parte din sămânță cade pe drum, o parte pe pământ pietros, o parte între spini și o parte în pământ bun. Numai aceasta din urmă aduce rod: o sută, șaizeci, treizeci.
La sfârșit, Isus explică faptul că sămânța este cuvântul lui Dumnezeu, iar diferitele tipuri de sol reprezintă inima omului.
Primul lucru care ne surprinde este generozitatea semănătorului. El nu măsoară terenul înainte de a semăna. Aruncă sămânța peste tot. Așa face Dumnezeu. El nu încetează să vorbească nici atunci când întâlnește indiferență, superficialitate sau împotrivire. Continuă să semene cu răbdare.
Întrebarea centrală a Evangheliei nu privește sămânța: sămânța este întotdeauna bună. Întrebarea privește pământuș. Ce loc găsește cuvântul lui Dumnezeu în inima mea?
Uneori suntem asemenea drumului: ascultăm Evanghelia, dar ea nu intră cu adevărat în viața noastră. Alteori suntem asemenea pământului pietros: primim cuvântul cu entuziasm, dar la prima dificultate totul se stinge. Spinii reprezintă preocupările, atașamentul față de bunuri, tot ceea ce înăbușă încet glasul lui Dumnezeu.
Pământul bun nu este inima perfectă. Este inima care ascultă, păstrează și lasă cuvântul să lucreze. Rodul nu se naște din efortul pământului, ci din puterea seminței primite.
„Doamne Isuse, Tu continui să semeni cuvântul tău în ogorul vieții mele. Eliberează-mă de superficialitatea care nu ascultă, de frica ce se descurajează și de preocupările care înăbușă darul tău. Fă-mă pământ bun, capabil să păstreze Evanghelia și să aducă roade de credință, speranță și caritate. Amin”.
În această săptămână ne putem întreba: Ce împiedică astăzi cuvântul lui Dumnezeu să aducă rod în viața mea?
Poate că Domnul nu ne cere să facem lucruri mari, ci pur și simplu să pregătim pământul inimii prin rugăciune, tăcere și ascultare.
Atunci sămânța, aproape fără ca noi să ne dăm seama, își va aduce rodul.
C.L.
