Lecturile din această duminică abordează o temă foarte importantă: chemarea lui Dumnezeu și misiunea poporului său. Dumnezeu nu alege oameni perfecți, ci persoane simple, fragile, care devin instrumente ale milostivirii sale și ale prezenței sale în lume.

În Lectura I, luată din cartea Exodului (Ex 19,2-6), Dumnezeu îi vorbește poporului Israel prin Moise și îi amintește tot ce a făcut pentru el: „V-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus la mine”. Este o imagine frumoasă: Dumnezeu nu-și salvează poporul prin violență sau impunere, ci cu iubirea celui care își poartă copiii în brațe. Și imediat îi încredințează o misiune: Israelul va trebui să devină „o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt”. Credința, așadar, nu este un privilegiu de păstrat egoist, ci o vocație de trăit pentru binele celorlalți.

În Evanghelie (Mt 9,36–10,8), Isus privește mulțimile și simte compasiune, pentru că sunt „istovite şi părăsite, ca nişte oi care nu au păstor”. Această frază dezvăluie inima lui Cristos: el nu privește oamenii cu judecată sau detașare, ci cu milostivire. Primul lucru care impulsionează misiunea Bisericii nu este organizarea, ci compasiunea. Isus vede durerea, confuzia, singurătatea omenirii și îi cheamă pe discipoli să fie o prezență a speranței.

Apoi, Isus îi trimite pe Cei Doisprezece și le încredințează o misiune concretă: să vestească împărăția lui Dumnezeu, să vindece bolnavii, să elibereze de rău, să aducă pace. Este important de remarcat că, înainte de a fi trimiși, discipolii sunt chemați pe nume. Misiunea izvorăște întotdeauna dintr-o relație personală cu Cristos. Nimeni nu poate vesti Evanghelia dacă nu l-a întâlnit mai întâi pe Domnul în propria sa viață.

Sfântul Paul, în Lectura a II-a (Rom 5,6-11), ne amintește că totul izvorăște din iubirea lui Dumnezeu: „când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi”. Aceasta este adevărata forță a misiunii creștine: nu perfecțiunea omului, ci milostivirea lui Dumnezeu. Biserica vestește Evanghelia nu pentru că este formată din oameni perfecți, ci pentru că este locuită de harul lui Cristos.

Aceste lecturi ne face să ne întrebăm și astăzi. Trăim într-o lume în care atât de mulți oameni sunt încă „istovite şi părăsite”: răniți interior, fără repere, adesea lipsiți de speranță. Misiunea Bisericii continuă tocmai acolo, în fragilitatea omului contemporan.

Fiecare comunitate creștină este chemată să devină un semn al milostivirii lui Cristos, adică o Biserică ce ascultă, primește, însoțește, vindecă rănile, care nu condamnă, ci ridică. 

În cele din urmă, Evanghelia ne amintește un adevăr fundamental: „În dar aţi primit, în dar să daţi!” Credința nu este ceva ce se posedă ca un bun privat; este un dar primit pentru a fi împărtășit. Cu cât o comunitate trăiește mai mult în spiritul dărniciei, cu atât mai mult face vizibil chipul lui Cristos în lume. 

C. L.