Dragi frați și surori în Domnul,

Adresându-se efesenilor, sfântul Paul scrie că „Cristos a iubit Biserica și s-a dat pe sine pentru ea pentru a o sfinți, purificând-o prin baia apei în cuvânt, ca să și-o prezinte sieși ca o Biserică glorioasă, fără să aibă vreo pată sau rid sau ceva asemănător, ci să fie sfântă și neprihănită! (Ef 5,25-27). Atunci când ne mărturisim credința așa cum a fost ea definită la Conciliul de la Niceea, afirmăm că credem în „una, sfântă, catolică și apostolică Biserică”.

Este o dogmă de credință că Biserica este sfântă. Dar realitatea ne arată că nu întotdeauna este așa. De fapt, trebuie să facem diferența între Biserica Trup al lui Cristos – și asta îi conferă sfințenia –, și oamenii care formează Biserica – de la papa până la cel din urmă laic –, iar omul este slab și ușor cade în păcat. Spunea asta încă sfântul Augustin și tocmai prezența acestui element uman în Biserică face ca Biserica să aibă mereu nevoie de căință și de reformă. De unde și fraza „Ecclesia semper reformanda – Biserica se reformează mereu”, prezentă și în Constituția Lumen gentium a Conciliului al II-lea din Vatican, care afirmă că „Biserica, incluzând în sânul ei oameni păcătoși, deopotrivă sfântă și având mereu nevoie de purificare, practică neîncetat pocăința și înnoirea” (nr. 8).

Dar Ecclesia semper reformanda nu doar pentru că include în sânul ei elementul uman al păcatului, ci și pentru că, nefiind ruptă de lumea căreia îi este chemată să-i vestească evanghelia, vede, acceptă, caută să dea spirit evanghelic și primește schimbările care se produc în lume. Să ne gândim nu doar la Conciliul al II-lea din Vatican cu a sa schimbare de paradigmă în relația cu lumea; avem recent intervențiile lui Leon al XIV-lea cu privire la inteligența artificială, la toate acele provocări iscate din această nouă realitate.

Dar se schimbă nu doar lumea. Se schimbă și realitățile sociale, cu implicații pentru om. Asta face ca și „omul trebuie să se reformeze mereu”, pentru că el nu este o insulă în mijlocul oceanului, ci o ființă socială. De aceea se schimbă și el. Ideal ar fi ca această schimbare să însemne înnoire, reformare (de la re-formare, a se forma din nou); dar nu mereu este așa. Suntem martori că, din păcate, schimbarea înseamnă nu doar evoluție, ci și involuție. De această plagă nu sunt imuni nici chiar preoții, iar papii de după Conciliul al II-lea din Vatican, de la sfântul Papă Paul al VI-lea la Papa Leon al XIV-lea au atras atenție asupra scăderii calității preoților: au pretenții tot mai mari, asumând din ce în ce mai mult spiritul mundan; sunt mai slabi ca pregătire spirituală, intelectuală și umană; sunt mai puțin stăruitori în a evolua în aceste domenii, devenind tot mai mult, asemenea altora, „oameni ai ecranului”. Preotul însă nu trebuie să uite că este primul responsabil în fața lui Dumnezeu de oamenii care i-au fost încredințați spre păstorire. De aceea, este el primul care trebuie să se re-formeze mereu: să caute noi motivații în trăirea stării asumate, să-și actualizeze cunoștințele, mai ales pe acelea care ajută la mântuirea proprie și a credincioșilor. Să nu uite că el trebuie să vorbească ex abundantia cordis. Dar dacă în inimă nu se pune nimic, ea se epuizează... Și așa se poate ajunge ca oricine dintre noi să-și pună propriile interese mai presus de cele ale comunității ce i-a fost încredințată și să o lase de izbeliște sub deferite pretexte!  

Schimbările din jurul nostru la fel ca și schimbările din noi impun o reformă-înnoire permanentă. Uneori avem impresia că aceste schimbări sunt atât de rapide încât nu reușim să ținem pasul cu ele și ca individ, și comunitate. De aceea, nu este întotdeauna necesar să se apeleze la tot felul de întruniri ca să se dea un verdict și să fie acceptate. Uneori ele ne obligă să ne reformăm din mers, dar, evident, nu fără un discernământ profund: îmi sunt de folos mie, comunității, Bisericii? Și acest discernământ nu poate, nici nu trebuie să fie făcut de o singură persoană, fie el chiar și preotul comunității. Un rol îl au aici și persoanele consacrate, mai ales cele implicate în procesul educațional din grădinițe și în cateheză, pentru că uneori sunt ele cele care observă îndeaproape noile tendințe, realități și provocări și pot ajuta la luarea unor decizii rapide și adecvate. Și apoi, să nu uităm rolul lor în acest procesul de formare și re-formare al noilor generații, cele mai ușor supuse schimbării, pentru că ele absorb ca un burete realitatea înconjurătoare. Am să menționez aici un exemplu recent – conștient că nu e singurul: la Crețoaia, unde am fost la hram duminica trecută, copiii de cândva formați de surorile de la grădinița din sat azi sunt tinerii care sunt în biserică și la rândul lor au umplut Biserica cu copiii lor.

Dar nu putem să nu-i includem în acest proces de continuă schimbare și pe credincioșii laici. Pentru că dacă preoții sau persoanele consacrate, mai ales din comunitățile preoțești sau călugărești, trăiesc să-i spunem într-un fel de fortăreață care, cât de cât, îl ferește de anumite schimbări, laicii, prin însăși misiunea lor în lume, le sunt supuși zi de zi. Și chiar fără o formare teologică aprofundată, datorită luminii Duhului Sfânt, ei își pot aduce obolul la procesul de discernământ în a accepta sau nu una sau alta dintre schimbări. De aceea este importantă acțiunea laicilor în viața comunității printr-o adecvată formare, și nu doar prezența lor la sacramente, iar în această formare există realități ecleziastice pe care le avem și care și-au arătat capacitatea de a face din laici persoane responsabile în comunitate și pentru comunitate ca Mondo migliore, Calea Neocatecumenală, Mișcarea Focolarelor, Reînnoirea în Duh, Legio Mariae etc. Toate împreună sau separat ele pot fi instrumente utile în procesul de înnoire despre care amintea și Lumen gentium.

Și dacă tot vorbim de înnoire, de reformă, de discernământ, de schimbare, să nu uităm că avem în dieceză și câteva organizații de binefacere care, prin specificul lor propriu, formează oameni, schimbă destine, înnoiesc realități triste prin caritate. Și ele pot servi drept un instrument decisiv în procesul de discernământ al schimbărilor din jurul nostru, pentru că ele sunt cei mai aproape de cei care sunt victime ale acestor schimbări (o statistică de anul trecut spunea că, din cauza IA, în fiecare zi o mie de oameni își pierd locul de muncă). Dar înnoind trebuie să nu uite că au și ele nevoie de re-formare, adică să renunțe la acele spații de comoditate și să primească și ele ca și pentru sine acel îndemn făcut odată de Papa Francisc preoților: să iasă în a-i căuta pe cei de dragul cărora aceste organizații au fost înființate, în acele locuri ale suferinței, bolii, durerii, disperării etc. Doar așa nu doar că vor schimba lumea, dar se vor schimba și ele în bine.

În final doresc să amintesc că Ecclesia semper reformanda poate fi adevărat doar dacă noi, fiecare membru al acestei Biserici – locale și universale – ne reformăm, ne înnoim, contribuim la schimbarea în bine a lumii și a vieții noastre exterioare și interioare și învățăm să ne re-formăm în sensul de a fi tot mai responsabili față de Dumnezeu, față de comunități, față de oameni, față de noi înșine. Să ne ajute în acest sens Duhul Sfânt, cel care le face pe toate noi. Amin.