Un om a mers în vizită la un spital psihiatric și, plimbându-se prin parcul spitalului, a văzut un tânăr cufundat în lectura unei cărți de filozofie. Comportamentul lui și sănătatea sa mintală evident bună îl făceau, cu o evidență clară, diferit de ceilalți pacienți, așa că s-a așezat lângă dânsul și i-a spus: „Cred că te afli în locul nepotrivit. Ce faci aici?” Tânărul, uimit de întrebare, s-a uitat lung la acel om și, dându-și seama că nu este unul dintre medici, i-a răspuns: „Este foarte simplu. Tatăl meu, un avocat strălucit, a dorit ca eu să fiu ca el. Unchiul meu, patronul unui lanț de magazine, a sperat să-i calc pe urme. Mama mă voia o copie a tatălui ei. Sora mea mi-l dădea întotdeauna ca exemplu de urmat pe soțul ei, un bărbat de succes. Fratele meu, fiind un bun atlet, dorea să facă din mine ceea ce era el. La școală, profesorul de pian și cel de engleză credeau că trebuie să merg pe urmele lor. Nimeni nu mă privea ca pe un om, ci ca pe o oglindă, așa că am decis să mă internez. Măcar aici pot să fie eu însumi”.

Mulți sunt oamenii care, mergând pe calea vieții, au ales nu ceea ce ar fi voit ei să aleagă, ci ceea ce le-a fost impus de părinți, frați, rude, prieteni. Nu în zadar se spune că, dacă lași pe alții să aleagă pentru tine, pot să aleagă în defavoarea ta.

Dar există Cineva pe care, lăsându-l să aleagă el pentru noi, știe să aleagă mult mai bine decât am alege noi pentru noi, iar exemplul sfântului Barnaba pe care-l sărbătorim astăzi, dar și al altor apostoli și sfinți confirmă acest adevăr: și acest cineva este Dumnezeu. „Puneți-i deoparte, pentru mine, pe Barnaba și pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat” (Fap 13,2). Așa s-a întâmplat și cu apostolii: Isus îi alege, îi cheamă și îi trimite în lume: „Mergând, predicați spunând: «S-a apropiat împărăția cerurilor»” (Mt 10,7).

Uneori omului i se pare nedreaptă alegerea pe care o face pentru el Dumnezeu, dar să ne amintim ce spune Domnul prin gura profetului Isaia: „Gândurile mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile mele”(Is 55,8). Dacă se poate întâmpla ca alegerea pe care o face omul pentru sine să fie greșită, alegerea făcută de Dumnezeu nu poate fi nicidecum astfel, pentru că el nu se poate înșela și nici nu poate înșela. Acceptarea alegerii făcute de Dumnezeu cu o inimă generoasă și dăruire duce la bucurie. Dovadă ne este Barnaba, despre care Luca ne spune că, atunci „când a ajuns [la Antiohia] și a văzut harul lui Dumnezeu, el s-a bucurat” (Lc 11,23); s-a bucurat pentru că a văzut împlinindu-se a ceea ce fusese profețit de David în Psalmul responsorial de astăzi: „Toate marginile pământului au văzut mântuirea Dumnezeului nostru!”, de aceea și îndemnul: „Strigați de bucurie către Domnul” (Ps 97[98],3-4).

„În Antiohia, discipolii au fost numiți pentru prima dată creștini” (Fap 11,26), ne spune Luca, iar acest nume semnifică o alegere din partea lui Dumnezeu, pentru că „nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l atrage – adică dacă nu-l alege – Tatăl” (In 6,44), afirmă Isus. Dar a fi creștin înseamnă a ști să facem alegeri corecte, iar alegerea nu poate fi decât una singură: Dumnezeu. Iar sfântului Barnaba i se potrivesc foarte bine cuvintele pe care Isus i le adresează Martei: „Marta, Marta..., Maria și-a ales partea cea bună, care nu-i va fi luată” (cf. Lc 10,41-42). Privind la exemplul pe care ni-l dă sfântul pe care-l sărbătorim astăzi, vom învăța cum putem să-l avem pe Domnul ca partea noastră de moștenire; ce trebuie să facem ca să răspundem cât mai bine la alegerea făcută în favoarea noastră de Dumnezeu și să corespundem numelui de creștin, adică să fim noi înșine ceea ce suntem, ceea ce vrea Dumnezeu și nu ceea ce vrea lumea.

Despre sfântul de azi știm că se numea Iosif, fiind numit de către apostoli „Barnaba”, care tradus înseamnă „Fiul Mângâierii”, că era un levit din Cipru, iar după ce a vândut un teren, a pus la picioarele apostolilor banii obținuți (cf. Fap 4,36-37). Asta ne vorbește despre două trăsături fundamentale ale oricărui creștin. Prima: capacitatea de a-i mângâia pe cei ce suferă. Dumnezeu, prin profetul Isaia, spune: „Mângâiați, mângâiați-l pe poporul meu! Vorbiți la inimă Ierusalimului și spuneți-i că suferința lui s-a terminat, că nelegiuirea sa a fost răscumpărată” (Is 40,1-2). Tocmai pentru a împlini acest „mângâiați” Isus îi trimite pe apostoli: „Mergând, predicați spunând: «S-a apropiat împărăția cerurilor». Vindecați-i pe cei bolnavi, înviați-i pe cei morți, curățați-i pe cei leproși, alungați-i pe diavoli!” (Mt 10,7-8) Preoții împlinesc acest „mângâiați” în special prin sacramentul Spovezii, acolo unde ca nicăieri în altă parte omul experimentează mângâierea lui Dumnezeu; dar și în sacramentul Ungerii bolnavilor, prin care cel bolnav este întărit de mângâierea lui Dumnezeu. Evident, sunt și alte ocazii în care preoții și nu doar ei pot aduce mângâiere, cum ar fi pierderea unui om drag, insuccesul la muncă sau în viață, singurătatea, boala etc.

Dar această mângâiere poate fi adusă și prin generozitatea în slujirea aproapelui, mai ales a celui nevoiaș, cea de-a doua trăsătură a creștinului. Evident, asta nu înseamnă că trebuie să ne vindem casa, apartamentul, terenul etc. pentru a-i sluji pe săraci, așa cum a făcut sfântul Barnaba. Generozitatea creștină se cuprinde în cuvintele lui Isus din Evanghelie: „În dar ați primit, în dar să dați!” (Mt 10,8), urmate de cuvintele sântului Paul: „Ce ai ce nu ai primit?” (1Cor 4,7)

Mai știm – și despre asta ne-a vorbit Lectura întâi de azi – că Barnaba era „un om bun, plin de Duhul Sfânt și de credință” și datorită acestui fapt, ne spune Luca, „o mare mulțime s-a adăugat la Domnul” (Fap 11,24). Despre bunătatea lui Barnaba am amintit când am vorbit despre generozitatea lui, dar trebuie să mai adaug că tocmai această bunătate, combinată cu credința și cu Duhul Sfânt pe care îl avea în el au atras mulțimile la Dumnezeu. Asta ne vorbește despre zelul de care era înflăcărat acest apostol în a împlini porunca lui Isus din Evanghelia de astăzi: „Mergând, predicați spunând: «S-a apropiat împărăția cerurilor»” (Mt 10,7). Învățăm de aici că un creștin adevărat este un creștin plin de zel; un creștin adevărat nu poate fi omul lui „a sta”, pentru că Isus nu spune: „Stați” sau „Așteptați”, ci „Mergeți”; iar sfântul Paul: „Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!” (1Cor 9,16) A-l predica pe Isus este unul dintre semnele că, ales fiind de Dumnezeu, creștinul l-a ales la rândul lui pe Dumnezeu și că nu-l poate ține numai pentru sine. Dumnezeu este ca o mireasmă plăcută: îl simți tu, dar vrei să-l simtă și alții.

Mânat de Duhul Sfânt, Barnaba merge. Cu siguranță îi răsuna în minte întrebarea lui Dumnezeu: „Pe cine voi trimite și cine va merge pentru noi?”, ca și răspunsul lui Isaia, care devine și răspunsul lui: „Iată-mă, trimite-mă pe mine!” (Is 6,8) Astfel înțelegem de ce Luca ne informează că „în Biserica din Antiohia erau profeți și învățători” (Fap 13,1), Barnaba fiind cel pe care-l menționează cel dintâi. Cine este profetul? Este omul care merge pentru Dumnezeu, care-l vestește pe Dumnezeu, care cântă, asemenea lui David, lucrurile minunate pe care le-a făcut Domnul (cf. Ps 97[98],1). Creștin înseamnă și profet, una dintre cele trei misiuni primite prin botez, adică el este crainicul lui Dumnezeu nu atât prin cuvinte, cât prin fapte. Și vestindu-l astfel pe Dumnezeu, creștinul, devine și învățător, pentru că îi atrage și pe alții la credință și-i învață cum să trăiască în Cristos.

Și încă un detaliu din viața lui Barnaba care este destul de important pentru noi. Știm că, după cele întâmplate pe drumul Damascului cu Saul, Isus îi spune lui Anania că „acesta este un vas pe care mi l-am ales” (Fap 9,15); și totuși, ținând cont de trecutul lui de persecutor, nu prea mulți erau cei care erau dispuși să-l primească. A fost Barnaba cel care „s-a dus la Tars, ca să-l caute pe Saul. Când l-a găsit, l-a adus la Antiohia” (Fap 11,25-26). Papa Benedict al XVI-lea, comentând acest pasaj, spunea că, „în acest moment important, Barnaba l-a restituit, într-un fel, pe Paul Bisericii; i l-a redat, în acest sens, pe Apostolul neamurilor”. Pentru el nu conta că Paul a fost Saul; Barnaba era omul care privea la ce putea face pe viitor Paul, nu la ce a făcut în trecut Saul, vrând prin asta să ne învețe că nu mai putem trăi cu trecutul – fie al nostru, fie al altora –, ci cu ceea ce avem azi, cu privirea îndreptată în speranță spre viitor. Sfântul Josemaría Escrivá de Balaguer spunea că „sufletele, ca și vinul bun, devin și mai bune cu trecerea timpului”, iar sfântul Paul ne este în acest sens dovada, iar asta datorită tocmai sfântului Barnaba.

Iubiți frați și surori în Domnul, poate nu întotdeauna putem fi la înălțimea alegerii lui Dumnezeu, poate nu întotdeauna în el ne simțim noi înșine așa cum tânărul din pilda de la început se simțea el însuși în acel spital de psihiatrie. Poate nu întotdeauna reușim să fim cu adevărat creștini, adică să-i mângâiem pe alții, să fim generoși și buni cu aproapele, să ardem de zel pentru Dumnezeu, vestindu-l și învățându-i și pe alții să-l cunoască și să-l iubească; poate nu întotdeauna îl privim pe omul de lângă noi cu ochii lui Dumnezeu, ci din perspectiva a ceea ce a fost. Poate, se mai întâmplă, dar nici chiar așa nu există loc pentru disperare. Trebuie să perseverăm asemenea lui Barnaba, al cărui nume dat de apostoli mai înseamnă și „Fiul Efortului” și „Cel care încurajează și entuziasmează”. Acestea sunt calitățile de care avem nevoie: să perseverăm în luptă, fără a precupeți eforturi, ca să devenim mai buni, mai creștini, adică să creștem din zi în zi. Venerabila Chiara Lubich amintea deseori că în viața spirituală nu poate exista stagnare: fie mergem înainte, fie dăm înapoi. Dar, mergând înainte cu curaj și entuziasm, să nu uităm că Dumnezeu este Tatăl nostru, iar asta înseamnă că suntem datori a-i încuraja și entuziasma și pe alții în această creștere. De aceea, să repetăm cât mai des invocația de la Rugăciune zilei acestei sărbători: „Fă, te rugăm, ca evanghelia lui Cristos, pe care [sfântul Barnaba] a predicat-o cu zel, să fie vestită și astăzi cu fidelitate, prin cuvânt și faptă”, prin mine, prin noi toți care purtăm numele de creștin. Amin