Iubiți frați și surori în Domnul,

Dintre multele tablouri care reprezintă întoarcerea acasă a fiului risipitor din parabola lui Isus, unul este de o frumusețe specială: cel al lui Rembrandt, pictor olandez din secolul al XVII-lea și păstrat în Ermitajul din Sankt-Petersburg. Privind cu atenție acest tablou, putem vedea că mâinile cu care tatăl își îmbrățișează fiul îngenuncheat la picioarele lui sunt diferite: una e o mână de bărbat, cealaltă este o mână de femeie. Oare chiar atât de neglijent să fi fost pictorul, încât a greșit astfel? De fapt nu e nicio greșeală, căci Rembrandt a voit să ne arate că Dumnezeu ne iubește pe toți cu o iubire de mamă și de tată, adică ne iubește infinit. Dar în același tablou putem descoperi și misterul pe care-l celebrăm astăzi: misterul Preasfintei Treimi. Nu în zadar spunea sfântul Irineu de Lyon că Fiul și Duhul Sfânt sunt cele două mâini cu care Tatăl îmbrățișează lumea, iar noi știm că îmbrățișarea înseamnă iubire.

În susținerea cuvintelor sfântului Irineu avem Evanghelia de azi, în care l-am auzit pe Isus cum îi spune lui Nicodim că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut” (In 3,16), la fel ca și faptul că la cina de taină, Isus nu o dată îl numește pe Duhul Sfânt „Mângâietorul” pe care îl va trimite Tatăl (cf. In 14,16.26). De aceea, pe lângă misterul pe care-l sărbătorim azi, cel al Preasfintei Treimi, celebrăm și cea mai frumoasă sărbătoare a iubirii, pentru că Dumnezeu este nu doar Treime, ci este și „Iubire” (1In 4,8.16). Sfântul Augustin, încercând să pătrundă și să înțeleagă misterul Treimii și dându-și seama că mintea omului nu poate să cuprindă acest mister la fel cum nu poate încăpea marea într-o groapă micuță, a ajuns la concluzia că Preasfânta Treime este izvorul iubirii, spunând: „Tatăl este cel ce iubește, Fiul este cel iubit, iar Duhul Sfânt este însăși iubirea”.

Dar, întrucât în Preasfânta Treime nu poate exista nicio urmă de egoism, iubirea aceasta dorește să o reverse în afara ei. Și din această revărsare putem să aflăm câte ceva despre misterul Preasfintei Treimi, urmând acele acțiuni care, așa cum am învățat la catehism, sunt proprii fiecărei persoane. Tatăl este cel care a creat lumea și l-a făcut pe om după chipul lui (cf. Gen 1,26). Fiul este cel care a luat trup omenesc și, prin moartea și învierea sa, l-a răscumpărat pe om din robia păcatului. Duhul Sfânt este cel care desăvârșește opera Fiului, sfințindu-i și adunându-i pe toți oamenii într-un singur trup care este Biserica. Mai pe scurt: Tatăl creează, Fiul salvează, Duhul sfințește.

Este o explicație simplă, pentru ca, deși puțin, mintea omenească să poate percepe misterul pe care îl sărbătorim azi. Dar trebuie să înțelegem că niciodată cele trei persoane divine nu acționează separat: atunci când Tatăl creează, împreună cu el creează și Fiul și Duhul Sfânt. Spune Dumnezeu de fapt: „Să-l facem pe om după chipul și asemănarea noastră” (Gen 1,26). Atunci când Fiul mântuiește, îi are alături de el și pe Tatăl și pe Duhul Sfânt. În Evanghelie l-am auzit pe Isus spunând că Dumnezeu – adică Tatăl – l-a trimis în lume pe Fiul (cf. In 16,17); de asemenea, atunci când face minuni, Fiul acționează, așa cum spune el însuși, cu „degetul lui Dumnezeu” (cf. Lc 11,20), adică cu Duhul Sfânt. Iar că opera de sfințire a Duhului Sfânt este comună și Tatălui și Fiului ne-o spune tot Isus când afirmă că Duhul „dintr-al meu va lua și vă va vesti vouă. Toate câte le are Tatăl sunt ale mele; de aceea v-am spus că ia dintr-al meu și vă va vesti” (In 16,14-15). Așadar, Preasfânta Treime, în deplina armonie a acțiunilor Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt, este cea care creează, mântuiește și sfințește. Și o face pentru că iubește, pentru că ne iubește.

Dar misterul Preasfintei Treimi nu este atât un mister ce trebuie înțeles cât un mister care trebuie trăit dacă vrem ca „harul Domnului nostru Isus Cristos și dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu noi toți!” (cf. 2Cor 13,13), dacă dorim să avem parte de îndurarea și bunătatea lui Dumnezeu, dacă voim să aflăm har în ochii lui și să fim moștenirea lui, așa cum am l-am auzit pe Moise spunând în Lectura întâi (cf. Ex 34,6.9). Evident, apare întrebarea: cum să trăim acest mister în concret? Simplu! Să punem în practică ceea ce era scris pe cele două table de piatră pe care le ținea Moise în mână, adică să ținem poruncile lui Dumnezeu, care, așa cum ne învață Isus, se condensează în unica poruncă a iubirii: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta! Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!” (Mc 12,30-31).

Ca să ne fie mai ușor să punem în practică această poruncă a iubirii, vă îndemn să atragem atenție la cele trei acțiuni ale Preasfintei Treimi amintite mai sus.

1. Treimea creează și noi suntem capodopera acestei creații, deoarece doar omul poartă în el chipul lui Dumnezeu. Nu în zadar, sfântul Leon cel Mare îi îndemna pe creștini să-și amintească de această mare demnitate. Dar putem foarte ușor să pierdem acest chip atunci când păcătuim. Cred că vă este cunoscut tabloul Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci. Ce este uimitor, că pictorul a avut același model atunci când l-a pictat pe Isus și pe Iuda, pe Matteo Bandinelli. Trei ani de viață păcătoasă l-au transformat pe acest om din Isus în Iuda. Ca să nu ajungem și noi ca Bandinelli, să ținem poruncile lui Dumnezeu, pentru că ele sunt ca niște indicatoare care ne arată calea de urmat.

2. Treimea mântuiește și știm ce a însemnat pentru Isus să ne mântuiască: patima și moartea sa. Teologul iezuit Pierre Teilhard de Chardin spunea că Isus suferă până la sfârșitul lumii. De ce? Pentru că oamenii continuă să păcătuiască; dar și pentru că nu vin la el ca să-i ceară iertare și să se mântuiască astfel. Nu în zadar Papa Francisc afirma că „Dumnezeu nu obosește să ne ierte niciodată; oamenii obosesc a-i cere iertare”. Dacă, din slăbiciune – iar Dumnezeu știe că suntem slabi –, am păcătuit, să apelăm la milostivirea Preasfintei Treimi pentru a fi iertați și a recăpăta astfel chipul divin în noi.

3. Treimea sfințește, adică ne dăruiește toate harurile necesare ca noi să ducem o viață de adevărați creștini și să dobândim viața veșnică; însă trebuie să fim conștienți că, dacă nu cerem, nu primim. Și aici vorbesc despre necesitatea rugăciunii. Însă atenție: nu se cuvine ca rugăciunea noastră să fie doar de cerere; ea trebuie să fie și de laudă, iar modelul unei astfel de rugăciuni ni l-a oferit Psalmul responsorial de azi, în care am auzit repetându-se de atâtea ori: „Binecuvântat ești..., vrednic de laudă și preamărit în veci!” Sfântul Ciprian de Cartagina scria că, spunând în Tatăl nostru „sfințească-se numele tău”, îi cerem ca acest nume să fie sfințit în noi, adică să trăim în acea sfințenie pe care am primit-o la botez.

Însă mai este încă o lecție importantă pe care ne-o învață Solemnitatea Preasfintei Treimi: la fel cum Tatăl, prin Fiul și Duhul Sfânt, îmbrățișează omenirea, la fel cum aceste trei Persoane divine își revarsă iubirea asupra noastră prin faptul că ne-au creat, ne-au mântuit și ne sfințesc, și noi trebuie la fel să-l îmbrățișăm cu iubire pe aproapele nostru, mai ales pe cel mai nevoiaș în iubire. Împărțind iubire prin fapte și cuvinte, nu doar că ne câștigăm viața veșnică, dar devenim oglinzi în care se poate vedea Preasfânta Treime. Acest har să-l invocăm împreună de la Tatăl, prin Fiul său, în Duhul Sfânt apropiindu-ne de masa euharistică. Amin.