Dragi confrați preoți, iubiți credincioși,

O veche tradiție ne relatează cu privire la martiriul sfinților Petru și Paul că o bucată de drum spre locurile unde amândoi au primit cununa martiriului l-au mers împreună. Când a venit clipa despărțirii, Paul i-a spus lui Petru: „Pacea să fie cu tine, temelie a Bisericii și păstor al mielușeilor lui Cristos!” Iar Petru i-a pus lui Paul: „Mergi în pace, predicator al adevărului și al binelui, mijlocitor al mântuirii celor drepți”. Mai departe, Petru și Paul și-au urmat fiecare calea spre întâlnirea cu Domnul, cel dintâi fiind răstignit cu capul în jos, pentru că se considera nevrednic de a muri ca Învățătorul său; cel de-al doilea fiind decapitat. Nu se știe exact ziua în care acești apostoli au îndurat martiriul; Biserica îi sărbătorește pe 29 iunie pentru că în această zi erau sărbătoriți frații Remus și Romulus, întemeietorii legendari ai Romei, vrând astfel să arate că Petru și Paul, frați întru credință, sunt întemeietorii Romei creștine, cu care, prin credința noastră catolică, suntem și noi în comuniune.

Deși sunt sărbătoriți împreună, cei doi apostoli sunt foarte diferiți între ei: Petru este un pescar de la țară, deloc sau puțin știutor de carte, pe când Paul este un orășean de vază, cultivat la cele mai înalte școli. Petru, deși viteaz în cuvinte, când se abate furtuna pătimirii Domnului, se arată atât de fricos în fapte încât de trei ori se leapădă de Isus; Paul, un fariseu mândru de originea sa și de tribul lui – se numea Saul în cinstea primului rege al Israelului, care era din tribul lui Beniamin –, de cum aude de creștinii din Ierusalim, plin de curaj începe să-i persecute. Dar în pofida diferențelor, ceva îi unește: în primul rând iubirea lui Cristos, pentru care ambii își dau viața; în al doilea rând, deschiderea lor la harul lui Dumnezeu, capabil să-i transforme: pe Simon în Petru și pe Saul în Paul. Chiar și așa, acești doi apostoli rămân în continuare a fi oameni, pe care harul divin îi sculptează zi de zi pentru a-i face desăvârșiți.

„Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit!” (Mt 5,48), ne cere Isus în predica de pe munte. La fel cum Petru și Paul au fost făcuți desăvârșiți de harul lui Dumnezeu, și noi putem fi făcuți desăvârșiți. Și pentru a ști cum, să luăm exemplul celor doi apostoli și să învățăm de la ei calea spre desăvârșire. Primul pas ni-l învață sfântul Petru, atunci când, după prima pescuire minunată, îi spune lui Isus: „Sunt un om păcătos, Doamne!” (Lc 5,8) A recunoaște că suntem păcătoși nu este un semn al slăbiciunii, ci al smereniei noastre față de sfințenia lui Dumnezeu, este semnul căinței, primul pas spre a fi iertați și împăcați cu Dumnezeu, spre a dobândi harul. Nu în zadar, sfântul Petru scrie că „Dumnezeu celor umiliți le dă har!” (cf. 1Pt 5,5)

Al doilea pas îl învățăm de la sfântul Paul. Pe drumul Damascului el îl întreabă pe Isus: „Ce să fac, Doamne?”, și Isus îi răspunde: „Ridică-te și du-te la Damasc! Acolo ți se va spune tot ceea ce a fost hotărât să faci” (cf. Fap 22,10). Și în Damasc a primit botezul. De acest botez avem nevoie și noi după ce ne recunoaștem păcătoși, și mă refer la sacramentul Spovezii, numit și „botezul lacrimilor”, prin care primim înapoi harul pe care l-am pierdut prin păcat. Spovada este, pentru noi, acel înger care ne scoate din temnița diavolului, așa cum, în Lectura întâi, l-a scos pe Petru din temnița lui Irod. În Spovadă descoperim acea privire plină de milostivire a lui Isus pe care a văzut-o Petru după ce de trei ori s-a lepădat de Învățătorul său.

Dar acest har trebuie și păstrat, pentru că „diavolul, ca un leu care rage, dă târcoale căutând pe cine să înghită!” (1Pt 5,8) Ce-i de făcut? Răspunsul ni l-a dat sfântul Paul în Lectura a doua: „Domnul mi-a fost alături și m-a întărit” (2Tim 4,17). Domnul este alături de cei care-i sunt alături, așa că, pentru a ne păstra mereu în harul divin trebuie să fim întotdeauna alături de Isus și să-l mărturisim, așa cum a făcut-o Petru, drept „Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu!” (Mt 16,16) Amândoi apostolii, și Petru și Paul ne sunt și aici învățători. Petru a trăit trei ani alături de Isus, iar despărțirea fizică de el nu a însemnat și ruperea legăturii cu Domnul, de aceea citim în Faptele Apostolilor că „Petru urca la templu pentru rugăciunea de la ceasul al nouălea” (cf. Fap 3,1). Asta înseamnă că a fi alături de Isus înseamnă a ține legătura cu biserica, cu sacramentele, cu rugăciunea, cu Sfânta Scriptură; mai mult, pentru a fi mereu în harul lui Dumnezeu trebuie să arătăm și noi, ca sfântul Paul că „nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (Gal 2,20), adică viața noastră să fie în conformitate cu credința în Cristos care ne-a venit prin sfinții Petru și Paul.

Dar a fi în harul lui Dumnezeu înseamnă a ține legătura și cu aproapele, și acesta este la fel un pas pe care ni-l învață acești doi mari apostoli. Tot în Faptele Apostolilor găsim scris cum Petru a înviat-o pe copila Tabita (cf. 9,40-41), iar Paul pe tânărul Eutih (cf. 20,10-12). Nu trebuie să avem numaidecât și noi puterea de a înviat morții, dar oricare dintre noi are puterea de a face bine celor „morți” din cauza tristeții, a durerii, a sărăciei, a singurătății. Și nu sunt numai lucrurile materiale pe care le putem oferi; să ne amintim ce-i spune Petru ologului de la poarta templului: „Argint şi aur nu am, însă ceea ce am, aceea îți dau: în numele lui Isus Cristos Nazarineanul, ridică-te și umblă!” (Fap 3,6) Putem oferi un zâmbet, o mână de ajutor, un cuvânt bun, o oră alături de cei singuratici, o vizită la un bolnav etc.

Paul îi va spune lui Timotei „De acum îmi este rezervată coroana dreptății pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, judecătorul cel drept” (2Tim 4,8). Fiecare dintre noi poate să obțină coroana dreptății. Pentru asta e nevoie doar să trăim în harul lui Dumnezeu. Urmând exemplul sfinților apostoli Petru și Paul putem ajunge la acest țel. De aceea, urmați îndemnul sfântului Petru care scrie: „Sfințiți-l pe Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să dați răspuns oricui vă cere cont de speranța voastră, dar cu blândețe și bună cuviință, având o conștiință curată” (1Pt 3,15-16). Amin.