Dragi confrați preoți, dragi persoane consacrate, iubiți credincioși,

În Bazilica „Sfântul Anton” din Padova, altarul principal este ornat de patru basoreliefuri în bronz, numite „Cele patru miracole ale sfântului Anton”, operă a marelui artist renascentist Donatello, dintre care unul reprezintă miracolul măgăriței care îngenunchează în fața Preasfântului Sacrament.

Basorelieful prezintă un miracol din viața sfântului Anton de Padova întâmplat în orașul Toulouse din sudul Franței. Aici, un eretic ce nu credea în transsubstanțiere, deci nu credea că ostia devine cu adevărat trupul lui Cristos, iar vinul sângele lui, avea o măgăriță. În confruntarea cu sfântul Anton, a spus că este gata să-și supună măgărița la trei zile de post și nu-i va da nimic de mâncare, iar a treia zi să-i fie adus fân de slujitorii săi, iar sfântul Anton să aducă o ostie consacrată. Trecute trei zile, slujitorii au venit cu un braț de fân, în timp sfântul a adus ostia. Pusă între brațul de fân și sfânta ostie, cu toate că suferea de foame, măgărița a îngenuncheat în fața ostiei, adorându-l pe Domnul Isus prezent în ea, deși – după mintea umană – era doar un animal. Era o împlinire a ceea ce spunea Dumnezeu în Vechiul Testament prin gura profetului Isaia: „Boul își cunoaște proprietarul și măgarul, stăpânul său” (cf. Is 1,3), dar și a ceea ce ne-a spus Moise în Lectura întâi de azi: „Nu numai cu pâine trăiește omul, dar că omul trăiește cu tot ceea ce iese din gura Domnului” (Dt 8,3).

Cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu nu este doar cel pe care-l citim și ascultăm; acest Cuvânt nu doar s-a făcut literă, cum spuneau părinții Bisericii; acest Cuvânt al lui Dumnezeu „s-a făcut trup și a locuit între noi” (In 1,14), pentru ca noi să putem nu doar să-l ascultăm, să-l urmăm, să-l imităm, ci și să ne hrănim cu el, căci acest Cuvânt este și „pâinea cea vie care s-a coborât din cer” (In 6,51), Cuvântul care s-a făcut Euharistie, Cuvântul care, la fiecare sfântă Liturghie, devine pentru noi trup și sânge.

Dar de ce acest Cuvânt alege să se transforme în trup și sânge? De ce devine pentru noi pâinea cea vie care s-a coborât din cer? Răspunsul cel mai simplu este: din iubire. Dar să vedem ce se află dincolo de acest răspuns pe cât de simplu, pe atât de adevărat. În limbaj biblic, trupul semnifică persoana în totalitatea ei, semnifică omul cu tot ce este, tot ce are, tot ce spune, tot ce face. Așadar, dându-ne trupul său, Isus vrea să ne transforme în el, să devenim ceea ce este el. Sfântul Augustin își îndemna ascultătorii nu doar să contemple ostia pe care o văd, ci și să se hrănească cu ea pentru a deveni ceea ce contemplă. Hrănindu-ne cu trupul lui Isus putem atinge scopul spre care ne cheamă el: „Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit!” (Mt 5,48), iar noi știm că Tatăl și Isus una sunt (cf. In 10,30).

Sângele în Biblie semnifică viața, căci fără sânge nu există viață. De aceea l-am auzit pe Isus spunând în Evanghelia de astăzi că „cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viața veșnică” (In 6,54). Un sfânt al zilelor noastre, Carlo Acutis, inspirându-se din acest cuvânt din Evanghelia după sfântul Ioan, spunea că „Euharistia este autostrada care ne conduce spre cer”, adică spre viața veșnică. Însă, cu părere de rău, putem pierde ușor această viață veșnică prin păcat și tocmai de aceea Isus își varsă sângele său în noi: pentru a ne ierta, pentru a ne reda viața harului. Iar acest adevăr îl auzim la fiecare sfântă Liturghie atunci când preotul rostește cuvintele: „Acesta este potirul sângelui meu, al noului și veșnicului legământ, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”.

Nu putem intra în împărăția cerurilor dacă nu avem în noi viața lui Isus, dacă nu devenim asemenea lui Isus; nu putem intra în viața veșnică dacă nu ne împărtășim cu trupul și sângele lui Isus; nu putem intra în împărăția cerurilor dacă nu îngenunchem cât mai des în fața lui Isus din Euharistie, dacă nu-l contemplăm și, mai ales, dacă nu trăim ceea ce contemplăm, dacă nu trăim în conformitate cu ceea cu ce el ne hrănește; vom putea intra în viața veșnică dacă vom pune în practică îndemnul lui: „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi da odihnă!” (Mt 11,28), adică vă voi da trupul meu, vă voi da sângele meu pentru a ajunge în odihna veșnică.

Revenind la măgărița sfântului Anton de Padova, mai avem o lecție de învățat din ceea ce a făcut ea: nu doar că a îngenuncheat, din reverență, în fața lui Isus ascuns în taina Euharistiei, ci a lăsat deoparte ceea ce era pământesc – adică fânul, hrana ei zilnică –, pentru a contempla ceea ce este ceresc. Asta trebuie să ne conștientizeze că este un mare păcat a-l pune pe Dumnezeu, a pune sfânta Liturghie, a pune credința, a pune ceea ce este sfânt mai prejos de lucrurile materiale, de ocupațiile noastre zilnice, de interesele și nevoile noastre. De asta este Isus uneori trist: că tot mai mulți oameni îl neglijează și își aduc aminte de el doar când au nevoie, că-l lasă singur să stea în tabernacol sau atunci când este expus spre adorație pe altar.

Așadar, să învățăm de la măgărița sfântului Anton de Padova să-l punem pe primul loc în viața noastră pe singurul care ne poate da viața veșnică: pe Isus, care ni se dăruiește ca hrană în dorința de a ne face tot mai asemănători lui și de a nevedea alături de el viața veșnică. Amin.