Dragii mei confrați preoți, dragi persoane consacrate, iubiți credincioși,

Aș vrea să încep predica de azi cu o povestire despre doi cavaleri, care au luptat nu în puține bătălii și au avut parte de multe aventuri. Dar iată că într-o seară, unul dintre ei i-a spus colegului:

— Îmi mai rămâne o ultimă aventură.

— Care?, l-a întrebat celălalt cavaler.

— Vreau să merg la muntele unde locuiește Dumnezeu ca să-l întreb de ce ne încarcă cu greutăți și poveri toată viața, de ce continuă să ceară de la noi din ce în ce mai mult în loc să ne ușureze greutatea, măcar din când în când.

— Voi merge cu tine, dar cred că nu e necesar, pentru că Dumnezeu știe ce face, i-a spus celălalt.

Și au pornit la drum, unul lung și obositor. Urcând cu greu muntele, din vârful acestuia s-a auzit un glas: „Luați cu voi toate pietrele pe care le veți găsi pe potecă!”

— Vezi, nu ți-am spus eu! După tot acest drum, acum Dumnezeu ne mai împovărează și cu pietre! Nu mai intru în jocul lui, a replicat primul cavaler. Și s-a întors din drum.

Cel de-al doilea și-a continuat urcarea făcând și ceea ce îi ceruse vocea. I-a fost greu, dar, când a ajuns în vârf odată cu primele raze ale soarelui, a văzut că toate pietrele adunate se transformaseră în diamante de o valoare inestimabilă. Este vorba despre acel proverb: „Per aspera ad astra – Prin greutăți la stele”.

Am auzit în Evanghelia pe care am proclamat-o: „Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns..., m-a trimis” (cf. Lc 4,18). Cu aceste cuvinte luate din Cartea profetului Isaia și-a început Isus ministerul său public care avea să culmineze cu misterul pascal: pătimirea, moartea și învierea lui. În îndeplinirea a ceea ce i-a cerut Tatăl ceresc, nu puține au fost greutățile. Și totuși, niciodată din gura lui nu a ieșit vreun reproș că Dumnezeu Tatăl îi cere prea mult. Nici chiar în clipa în care i se pune pe umeri crucea, Isus nu-i spune: „De ce mă mai împovărezi și cu ea?” Nu, el pur și simplu urcă cu ea în spate pe Calvar. 

Spiritul de sacrificiu, iată ce-l face pe Isus să se dedice cu întreaga sa ființă ca să le ducă săracilor vestea cea bună, să le redea celor captivi eliberarea și celor orbi vederea, să vestească un an de bunăvoință a Domnului (cf. Lc 4,18-19); într-un cuvânt: să împlinească Scriptura. Și sacrificiul de sine pe care-l aduce pe Calvar îl fac să țină în mână nu diamante de mare preț, ci ceva mult mai valoros: pe omul pe care-l salvează, căruia îi pune pe cap diadema mântuirii, căruia îi transformă jalea în bucurie și-i dă un veșmânt de laudă în locul duhului frânt (cf. Is 61,3). Spiritul de sacrificiu al lui Isus îl face pe autorul Scrisorii către Evrei să exclame că avem „un mare preot minunat, care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu” (4,14) care „în zilele vieții sale pământești, a oferit, cu strigăte puternice și cu lacrimi, rugăciuni și cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte și a fost ascultat datorită evlaviei lui” (5,7).

Dragii mei confrați întru sfânta Preoție,

L-am auzit pe Domnul, care ne-a vorbit prin gura profetului Isaia, că noi, cei consacrați lui în mod special prin impunerea mâinilor episcopului, ne vom numi – și ne numim din clipa hirotonirii noastre – „preoți ai Domnului” și „slujitori ai Dumnezeului nostru” (Is 61,6). Și tocmai ungerea pe care am primit-o în ziua hirotonirii noastre – și de care astăzi ne amintim în mod special – ne-a conformat lui Cristos, ne-a făcut alter Christus – un alt Cristos. Iar asta înseamnă că spiritul de sacrificiu al lui Isus de care am amintit mai sus trebuie să caracterizeze și viața și slujirea noastră preoțească.

Privind în urmă la cei 33 de ani de când au fost înființate primele structuri centrale ale Bisericii noastre aici, în Moldova, pot afirma că tot ceea ce s-a zidit de atunci încoace – și în sensul de structuri, de edificii, dar și de comunități – este rezultatul spiritului de sacrificiu de care ați dat dovadă fiecare dintre voi, de care am dat dovadă noi toți împreună. Pietrele pe care le-am adunat sunt enoriașii noștri, sunt bolnavii și bătrânii pe care îi vizităm, sunt săracii pe care îi ajutăm, sunt copiii pe care îi botezăm și îi catehizăm, sunt tinerii pe care îi călăuzim, sunt familiile pe care le binecuvântăm, și lista poate continua. Acestea sunt diamantele pe care i le vom oferi lui Dumnezeu când vom fi ajuns și noi în vârful muntelui, adică la marea întâlnire cu Domnul. Iar rezultatul va fi pe măsură: vom primi răsplata în adevăr pe care le-o promite Dumnezeu slujitorilor săi prin gura lui Isaia (cf. Is 61,8).

Spiritul nostru de sacrificiu se vede și în faptul că, la fel ca și Isus, fiind unși și noi cu Duhul Sfânt, deschidem Cartea Sfântă și-i hrănim pe credincioși cu cuvântul divin; în taina Euharistiei le ducem vestea cea bună că Isus este cu noi până la sfârșitul lumii; la Spovadă le proclamăm celor captivi și asupriți de păcate eliberarea.

Dar pot interveni și în viața noastră momente în care, asemenea celui dintâi cavaler, nu înțelegem de ce Dumnezeu cere atât de mult de la noi, de ce ne copleșește cu noi poveri, de ce solicită de la noi lucruri care ni se par lipsite de sens, de ce nu ne face să vedem cât mai repede roadele eforturilor noastre. Răspunsul cel mai bun ni l-a dat cel de-al doilea cavaler: Dumnezeu știe ce face. Ni se pare că cere prea mult? Niciodată Dumnezeu nu ne va pune pe umeri o cruce mai grea decât o putem duce. Nu vedem roadele? „Eu am plantat, Apolo a udat, însă Dumnezeu a făcut să crească, așa încât nici cel care plantează, nici cel care udă nu este nimic, ci Dumnezeu, cel care face să crească (1Cor 3,6-7), ne spune sfântul Paul. Ne tânguim că este greu? Dar de ce nu ne tânguim când ne este bine? Totul depinde de ochii cu care privim la ceea ce ne cere Dumnezeu. Dacă privim cu ochii noștri omenești, totul ne apare în nuanțe de gri. Însă dacă privim cu ochii lui Dumnezeu – și trebuie să privim astfel – atunci tot ceea ce facem, chiar dacă ni se pare greu, va căpăta o altă valoare, și nici răsplata nu va întârzia, după cum ne asigură Apostolul neamurilor: „Și cel care plantează, și cel care udă sunt una și fiecare își va primi plata proprie după truda proprie” (1Cor 3,8).

Așadar, să luăm exemplul de sacrificiu al lui Isus, perseverența lui în a împlini voia Tatălui și să muncim în ogorul în care am fost trimiși. Și chiar dacă ne rănim, Isus va avea grijă să ne tămăduiască. Iar dacă ne este greu, să-i cerem ajutorul.

Iar pe voi, iubiți credincioși, vă îndemn să nu precupețiți rugăciuni pentru păstorii voștri sufletești, pentru că de sacrificiul lor propriu depinde mântuirea voastră, pentru că din gura lor primiți cuvântul vieții, iar din mâinile lor primiți pâinea vieții și apa cea vie. Amin.