Iubiți credincioși,

Cine vizitează Bazilica „Sfântul Petru” din Roma nu poate să nu treacă prin fața bine cunoscutei sculpturi a lui Michelangelo, Pietà, singura dintre operele marelui artist care îi poartă semnătura. Și asta nu doar pentru că unii puneau la îndoială că un sculptor atât de tânăr – avea doar 24 de ani – ar fi în stare să creeze o astfel de capodoperă. Scriindu-și numele pe Pietà, autorul parcă ar fi vrut să spună: „Aceasta este mama mea”. Și asta nu doar cu referință la mama lui pământească, pentru că chipul Fecioarei este chipul mamei sale, ci și la Maria, care i-a înlocuit-o pe cea care l-a născut, mamă iubitoare, dar trecută din această lume pe când Michelangelo avea doar cinci ani.

Am putea să găsim în istorie nenumărate alte asemenea manifestări ale iubirii unui copil pentru mama sa: poeți, scriitori, pictori, muzicieni au imortalizat în operele lor figura celei ce le-a dat viață. Dar trebuie să recunoaștem că și mai mulți au fost cei care, inspirați de Duhul Sfânt, au transmis peste veacuri, prin operele lor, chipul matern al Mamei lui Dumnezeu. Să ne gândim la icoanele pictate de Rafael, la misse-le lui Mozart sau la frumoasele predici ale sfântului Bernard de Clairvaux. Fiecare, în felul său, a voit să-și exprime iubirea pentru cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai iubitoare, cea mai gingașă, cea mai grijulie Mamă: sfânta Fecioară Maria.

Știm cu toții cât de mult a iubit Dumnezeu lumea: atât de mult, că la dat pe Fiul său (cf. In 3,17); atât de mult, că ne-a dat fiecăruia bucuria să avem două mame: una pe pământ, și alta sus, în ceruri, pentru că Dumnezeu, care a creat inima mamei, știe cât de mult poate iubi o astfel de inimă. Și tocmai datorită inimii de mamă a Mariei, din care, la „împlinirea timpului” s-a născut Fiul lui Dumnezeu (cf. Gal 4,4), noi am primit înfierea, având posibilitatea de a striga „Abba, Tată” (cf. Gal 4,6), devenind, dintr-o dată, și copiii lui Dumnezeu, și copiii Fecioarei. Prin ea, prin Maria, Domnul ne-a binecuvântat și ne-a păzit, a făcut să strălucească fața sa asupra noastră și ne-a dăruit pacea (cf. Dt 6,24-26), căci această binecuvântare, ocrotire, strălucire și pace este însuși Fiul lui Dumnezeu și Fiul Mariei.

Am auzit zilele acestea în Evanghelie că păstorii, plecând în grabă după vestirea îngerului, l-au găsit pe Prunc înfășat și culcat în iesle (Lc 2,16). Da, pentru că alături era mama sa, Maria care avea grijă de el. Este vorba de gesturi firești pentru o mamă, simple la prima vedere, dar care arată cât de mare este iubirea maternă. Ca Mamă a lui Dumnezeu și ucenică fidelă a Fiului ei, Maria nu o dată va dovedi că inima ei bate doar pentru Isus, momentul culminant fiind sub cruce. Iar iubirea pentru Dumnezeu nu rămâne niciodată nerăsplătită. Și dacă acum avem posibilitatea să o contemplăm pe Fecioara umilă de la Nazaret în slava cerească se datorează tocmai iubirii Mariei pentru Isus. Gloria Mariei este omagiul pe care Isus i l-a adus Mamei sale, voind-o nemuritoare, la fel cum au făcut și episcopii adunați la Efes, în anul 431, care, proclamând-o pe Maria „Născătoare de Dumnezeu”, au voit să-i facă nemuritoare maternitatea ei pentru fiecare dintre noi.

Sfânta Tereza a Pruncului Isus spunea: „Ori de câte ori m-am recomandat Mamei mele cerești, am simțit efectele puterii ei ocrotitoare”. Și sunt convins că, asemenea micului Trandafir din Lisieux, fiecare dintre noi am simțit puterea ocrotitoarea, ajutorul, gingășia și iubirea Mariei. Dar ce putem face noi ca să o imortalizăm pe Maria așa cum au făcut marii artiști ai omenirii? Am spus că ei transmit numele Fecioarei prin operele lor, capodopere ale omenirii. Dar de la noi ce se cere, dacă nu suntem nici compozitori, nici poeți, nici sculptori, nici pictori, nici teologi? Iată un răspuns interesant: ar trebui ca pe chipul nostru să se vadă chipul Mariei, cea mai fidelă icoană a dumnezeirii. Iar pentru asta, ar trebui să facem ceea ce a făcut ea: „Maria păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei” (Lc 2,19), adică să înțelegem că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4). Asta înseamnă să ne îndrăgostim de cuvântul lui Dumnezeu, să-l citim, să-l medităm, să-l păstrăm în inima noastră, pentru că el este „făclie pentru pașii noștri și lumină pentru cărările noastre” (cf. Ps 119,105). Dar, mai ales, să-l trăim, asemenea Fecioarei care spune: „Fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1,38).

Și mai este un lucru care ne poate ajuta să fim și noi asemenea Mariei, mai ales azi, când marcăm și Ziua Mondială a Păcii. Maria l-a dat lumii pe Principele păcii, devenind prin aceasta „făcătoare de pace” și meritând să fie „fiica Sionului” și „fiica lui Dumnezeu”. Să fim și noi „făcători de pace”, dacă dorim să purtăm în noi chipul Mamei lui Dumnezeu și să fim numiți copiii lui Dumnezeu (cf. Mt 5,9). Să facem, în primul rând, pace cu Dumnezeu, dacă încă nu am făcut-o, printr-o spovadă bună și printr-o viață trăită după exemplul Mariei. Dar să facem pace și între noi, să lăsăm în anul care a trecut orice supărare, ură, invidie, dorință de răzbunare și să ne împăcăm cu cel care ne-a greșit sau căruia i-am greșit, pentru că așa fac copiii lui Dumnezeu și ai Mariei, așa fac frații lui Isus.

Iubiți credincioși,

Sfântul papă Paul al VI-lea a pus Solemnitatea Născătoarei de Dumnezeu la începutul anului nou, pentru a arăta că maternitatea divină a Mariei reprezintă, în lume, începutul împlinirii promisiunii Tatălui ceresc. La începutul acestui nou an, pe care, cu siguranță, cu toții ni-l dorim mai bun, mai frumos, să luăm aminte la aceste cuvinte ale sfântului Bernard de Clairvaux și să ne străduim să le împlinim: „Să n-o îndepărtezi pe sfânta Fecioară din inima ta, apelează mereu la ajutorul ei. Urmând-o pe ea, nu vei rătăci; rugând-o pe ea, nu vei dispera; gândindu-te la ea, nu vei greși; ținându-te de ea, nu te vei prăbuși; având-o pe ea ca protectoare, nu te vei teme; luând-o pe ea drept călăuză, nu vei obosi; având-o pe ea de partea ta, vei ajunge la scop”. Amin.