Tradiția Bisericii Romei este unanimă în fixarea martiriului lui Laurențiu, care a prezidat colegiul celor șapte diaconi, pe 10 august. Martorii își amintesc de dialogul care a avut loc între papa Sixt al II-lea și martirul, în timp ce pontiful era condus la locul de execuție, acesta îi cere diaconului său, care ar dori să se alăture martiriului său, să aibă răbdare încă trei zile și să distribuie bunurile Bisericii celor săraci.

Un alt martor relatează dialogurile dintre sfânt și acuzatorul său. Când acesta din urmă îi poruncește lui Laurențiu să îi predea averea Bisericii, diaconul cere o prelungire de trei zile pentru a le putea colecta; la data stabilită, după ce s-a grăbit să împartă toate bunurile între săraci, îi prezintă prefectului adevărata comoară a Bisericii: o mulțime de bolnavi, cerșetori, orbi și șchiopi. Judecătorul, înfuriat, ordonă ca Laurențiu să fie supus unei morți lente; dar nici măcar tortura grătarului nu reușește să îndoaie credința sfântului, până la punctul în care reușește să-ș ia în glumă pe călău cu binecunoscuta glumă: «Pe această parte este gătit, întoarce și mănâncă!».

În ciuda aspectului legendar al acestei narațiuni, din ea reiese un fapt istoric incontestabil: identitatea martirului, un diacon pe nume Laurențiu, condamnat la moarte în 258.

Marea devoțiune a poporului roman față de Laurențiu este mărturisită de numărul mare de lăcașuri de cult care i-au fost închinate încă din primele secole.

 C.L.