Duminica a III-a din Advent este duminica bucuriei. Bucuria pe care o aduce Domnul este ca o pace, diferită de cea lumească.
Fragmentul evanghelic manifestă perplexitatea lui Ioan Botezătorul care îl așteaptă pe Mesia care „va aduna grâul în grânarul său” și „pleava o va arde în focul care nu se va stinge”. Pentru Ioan urma să vină cel ce va face ordine.
Știm cu toții că Ioan Botezătorul este auster și radical; el este descris de Isus ca fiind cel mai mare dintre cei născuți din femeie. Această atitudine a sa îl va conduce la martiriu. Astfel, Ioan nu înțelege un Mesia care redă vederea orbilor, vindecă șchiopii, surzii și leproșii, învie morții și alină săracii. Isus spune pentru el: „Fericit este cel care nu se scandalizează de mine”. Ioan trebuie să depășească riscul de a se scandaliza și să înțeleagă unde se află adevărata bucurie.
Ce fel de bucurie? Pentru Ioan, important este să îndrepte totul, în timp ce pentru Isus, important este să salveze totul. Suntem liniștiți când totul este în ordine și la fel în conștiința noastră, dar pacea adevărată are întotdeauna urme de cruce. Creștinii răsăriteni o numesc „pacea pascală”, pentru că provine din moarte.
Isus afirmă la sfârșit că „cel mai mic din împărăţia cerurilor este mai mare decât el”, ceea ce înseamnă că împărăția cerurilor nu se obține prin rațiune sau chiar prin simțire. Împărăția cerurilor este mai mult, mult mai mult decât putem da noi cu toată puterea noastră. Împărăția cerurilor este pentru ca orbii să vadă, șchiopii să umble, surzii să audă, leproșii să fie curățați; ea trezește pe cei morți. Împărăția cerurilor este a celor săraci. Pentru a intra în ea trebuie să fii orb, șchiop, surd, lepros, mort și sărac. Așa cum suntem și noi, dacă nu mai încercăm să devenim ceva și suntem pur și simplu noi înșine: slabi și fragili.
C. L.
