Dacă întrebăm un creștin sau un necreștin care este originea pomului de Crăciun, în marea majoritate a cazurilor răspunsul va fi că este un obicei păgân străvechi. Semnificația creștină a pomului de Crăciun, pe de altă parte, pare să dateze din unele tradiții medievale.

 

Una dintre acestea se referă la reprezentări medievale ale relatărilor biblice, care în noaptea de Crăciun puneau în scenă istoria păcatului originar în fața portalurilor bisericilor, cu un pom de măr. Deoarece era dificil de găsit un măr rodit pe 24 decembrie, s-a căutat un alt arbore și, desigur, s-a impus alegerea bradului veșnic verde. Pe ramurile sale erau atârnate mai multe mere. Astfel, acest tip de reprezentare a dat bradului sensul său creștin: în noaptea de Crăciun, păcatul omului a fost ispășit prin întruparea lui Cristos.

 

O altă tradiție leagă pomul de Crăciun de sfântul Bonifaciu, relatând că Bonifaciu, confruntat cu păgânii adunați în jurul unui stejar, adorat de aceștia, a luat un topor și a început să lovească copacul sacru. Un vânt puternic s-a ridicat brusc, copacul a căzut și s-a rupt în patru părți. În spatele impunătorului stejar stătea un tânăr brad verde. Sfântul Bonifaciu a indicat micul copac ca o referință la lemnul păcii și un semn al vieții fără sfârșit, deoarece frunzele sale sunt întotdeauna verzi. Bonifaciu a reușit să convertească păgânii, iar căpetenia satului a așezat un brad în casa lui, decorându-i ramurile cu lumânări.

 

Obiceiul de a avea un pom decorat în perioada Crăciunului s-a răspândit în secolul al XVII-lea. Multă vreme tradiția pomului de Crăciun a rămas tipică regiunilor protestante din Germania și abia în primele decenii ale secolului al XIX-lea s-a răspândit în țările catolice.

 

Într-adevăr, a fost Crăciunul anului 1982, când pentru prima dată Papa Ioan Paul al II-lea a așezat un brad împodobit în centrul Pieței Sfântul Petru din Roma.

 

Iată câteva cuvinte ale pontifilor recenți despre semnificația pomului de Crăciun:

 

„Simbol semnificativ al nașterii lui Cristos, deoarece, cu frunzele sale veșnic verzi, amintește de viața care nu moare niciodată” (Papa Benedict al XVI-lea).

 

„Lângă iesle, ca și în această Piață Sfântul Petru, găsim bradul tradițional care este și un obicei străvechi, ce sporește valoarea vieții deoarece în sezonul de iarnă, bradul mereu verde devine un semn al vieții care nu moare niciodată”. (Papa Ioan Paul al II-lea).

 

„Chiar și astăzi, Isus continuă să risipească întunericul erorii și al păcatului, pentru a aduce omenirii bucuria luminii divine aprinse, pentru care bradul de Crăciun este un semn și o reamintire” (Papa Francisc).

C. L.