Dacă ar fi să rezumăm viața sfântului Martin din Tours, pe care îl sărbătorim la 11 noiembrie, ar fi suficiente trei cuvinte: soldat, călugăr, episcop.

Soldat pentru că asta îl doreau părinții săi, însă această meserie nu prea l-a atras. La vârsta de doar 10 ani – se născuse în anul 316 – a fugit de acasă, fiind adăpostit de o familie creștină, care s-a îngrijit să-i ofere nu doar pâinea trupească, ci și „pâinea cea de toate zilele”. Convins să se întoarcă în casa părintească, la 15 ani a îmbrăcat haina militară, fiind trimis în Galia, mai întâi la Reims, apoi la Amiens. Tocmai în acest oraș, întâlnind pe timpul iernii un sărac aproape dezbrăcat, și-a tăiat în două mantia, oferind jumătate acelui biet om. Chiar în acea noapte, Isus i-a apărut în vis, îmbrăcat cu acea jumătate de mantie.

Călugăr pentru că în anul 339, în noaptea de Paști, a primit botezul, abandonând serviciul militar câțiva ani mai târziu. În anul 350 se afla la Poitiers, unde și-a completat formarea creștină sub coordonarea înțeleaptă a sfântului episcop Ilariu. În fața răspândirii rapide a ereziei ariane, a înțeles că aceasta poate fi stăvilită nu atât prin polemici teologice, cât prin trăirea evangheliei, motiv pentru care s-a retras ca pustnic pe insula Gallinara din Marea Liguriei. A revenit la Poitiers când a aflat că Ilariu fusese repus în scaunul său episcopal, care i-a propus să-l hirotonească diacon și preot. Martin a acceptat, dar cu o condiție: să fie lăsat a trăi ca ascet și să se dedice evanghelizării oamenilor de la sate. 

Episcop pentru că în anul 371 a fost ales păstor al Diecezei de Tours, fiind consacrat urmaș al apostolilor în biserica orașului, dedicându-se slujirii sale pastorale, fiind el cel care „a inventat” vizitele pastorale și îngrijindu-se mai ales de cei slabi și sărmani. A murit la 8 noiembrie 397, departe de sediul său episcopal, aflându-se într-o misiune pacificatoare. Trupul i-a fost adus cu mare triumf la Tours. A fost primul creștin din Occident care, fără a primi cununa martiriului, a fost ridicat la cinstea altarelor.

Pe patul de moarte, rugându-se lui Dumnezeu, spunea: „Voința ta, Doamne, este și binele meu!” Binele nostru îl căutăm acolo unde trebuie, sau ne lăsăm seduși de lucrurile trecătoare? Sfântul Martin ne cheamă și azi să ne căutăm bucuria numai în voința lui Dumnezeu, iar voința lui Dumnezeu aceasta este: sfințirea noastră (cf. 1Tes 4,3).

Pr. dr. Petru Ciobanu