Adesea abordăm parabola tatălui milostiv uitând că este a treia dintr-o serie de trei parabole care sunt rostite într-un context special, acela în care Isus este înconjurat de vameși și păcătoși; iar în acel moment fariseii și cărturarii murmură: „Acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei”.
Isus va da glas fariseilor și cărturarilor în cuvintele fratelui mai mare al fiului găsit, care îl mustră pe tatăl său, zicând: „Când a venit acest fiu al tău care şi-a devorat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat”.
Mânia fratelui mai mare manifestă invidie. Acesta a plecat să se distreze și acum iată-l aici mănâncă și bea! Întrucât „Te slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta! Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied, ca să mă bucur cu prietenii mei”.
Dar ce este păcatul? Experiența fratelui mai mic este tragică și umilitoare. De fapt, părintele definește ce este păcatul: „Acest frate al tău era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit!”
Păcatul este moarte și privare, este o experiență de pierdere de sine. Dar, din vremea șarpelui din Cartea Genezei, păcatul este în schimb lăudat ca o experiență de viață, de dobândire și de creștere, pentru a se dezvălui ca un act autodistructiv.
Unde găsim „mentalitatea” șarpelui? În chiar cuvintele fratelui mai mare, care sunt aceleași cu ale fariseilor și cărturarilor. Șarpele a infectat viziunea religioasă, iar motivul pentru a te încrede în Tatăl ceresc devine nu viața și mântuirea, ci datoria și urmărirea propriei imagini etice. Acest lucru face din credință o negare și nu un loc al iubirii.
De cine ar trebui să ne fie cel mai mult frică? De situația celui mai mic care greșește și își revine sau de situația celui mai mare care poate sta la un milimetru distanță de har cu o viziune distorsionată despre păcat și despre Tatăl, ce îl face supus și nu fiu?
În fiecare dintre noi poate exista, latentă, mentalitatea îndreptățită care uită, pentru sine și pentru ceilalți, că un păcătos este o oaie pierdută. O persoană cufundată în păcat, este o monedă pierdută, adică o valoare mare care nu ar trebui pierdută. Merită să aprindem lampa, să măturăm casa și să căutăm cu atenție până găsim inima, a noastră și a celorlalți. Căci Cerul se bucură pentru fiecare păcătos găsit.
C. L.
