„Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune «Dă-mi să beau!», tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie”.
Femeia samariteană l-a auzit pe Isus cerând apă și crede că a întâlnit pe cineva care vrea ceva de la ea, dar descoperă că El vrea doar să dea.
Aceasta este o experiență pe care o avem de mii de ori cu Dumnezeu: când pare că ne cere sau ne ia ceva, descoperim contrariul. În fiecare act de ascultare sau de încredere, ceea ce primim este întotdeauna mult mai mult decât ceea ce dăm, iar atunci când ni se pare că facem ceva pentru Dumnezeu, acela este tocmai momentul în care Domnul face ceva pentru noi.
Samaritenii aveau riturile lor, și evreii le aveau și ei, dar vine ceasul - și este acesta - când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr.
Închinarea înseamnă să te apropii de Dumnezeu cu o atitudine intimă, nu cu o formalitate rituală. Isus spune că acest lucru se întâmplă nu într-un loc, ci într-un mod, nu aici sau acolo, ci într-o atitudine.
Dar ce s-a întâmplat cu femeia? Dialogul ei cu Isus a scos la iveală istoria ei de eșecuri emoționale. Băuse acea apă care nu potolește niciodată setea, iar Isus i-a spus acest lucru. Dar ea nu s-a simțit judecată, ci în sfârșit recunoscută. În acest moment, ea întrerupe frământările și face saltul calitativ, vrea mai mult.
Despre asta este vorba în Postul Mare: să ne întoarcem la adevăratul Dumnezeu, să nu mai adunăm idoli care nu rezolvă problemele existențiale și să încetăm căutarea zadarnică a unor surse iluzorii. Adevăratul Dumnezeu caută inima noastră, spiritul nostru, adevărul cel mai profund al ființei noastre. El ne caută pe noi.
C. L.
