„Isus a spus mulțimii: Aşa este împărăţia lui Dumnezeu: ca un om care aruncă sămânţa în pământ  şi fie că doarme, fie că se scoală, noaptea şi ziua, sămânţa răsare şi creşte, nici el nu ştie cum. Pământul produce de la sine mai întâi paiul, apoi spicul, apoi bobul plin în spic” (Mc 4,26-34).

Viața se naște din darul unei semințe; astfel se naște și credința. Nu prin puterea voinței sau sentimentul de vinovăție. Evanghelia este sămânța lui Dumnezeu. Un cuvânt, o sămânță intră în inima noastră și astfel începe viața nouă.

Cuvântul lui Dumnezeu vine ca un dar de la cineva care îl vestește sau îl transmite, care poate fi bunica ce ne-a învățat să spunem Rozariul, sau preotul de la prima Împărtășanie pe care nu-l vom uita niciodată, sau un părinte care ne-a arătat frumusețea vieții creștine, sau un cuvânt al lui Dumnezeu care ne-a pătruns în inimă. Odată ce acest dar ajunge, trebuie să spunem „da”. Este la fel ca atunci când pământul primește sămânța.

Apoi noua viață își începe propriul său ritm. Nu o poți grăbi, ea își urmează drumul: mai întâi tulpina, apoi ramura, apoi bobul. Mărimea seminței nu contează.

Parabola seminței care crește prin propria forță și cea a bobului de muștar sunt o ocazie excelentă pentru a re-parcurge în interior lucrurile bune care sunt în viața noastră, lucrurile rodnice pe care le-am experimentat, pentru a reveni la rădăcinile lor bune, pentru a reveni la originea bună a tot ceea ce este valid în noi și în jurul nostru.

Și, dacă este necesar, a reveniți la fidelitatea față de Dumnezeu.

C. L.