„Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus când încă eram cu voi; că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile şi le-a spus: Aşa este scris: Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia zi” (Lc 24, 35-48).
Femeile, apostolii și discipolii îl întâlnesc pe Isus înviat, dar nu îl recunosc imediat. Experiența recunoașterii celui răstignit și înviat este un proces care durează, trece prin emoțiile de teamă, neîncredere și uimire.
Isus îi îndeamnă pe prietenii săi să își amintească cuvintele pe care le spusese. Evident, ei le uitaseră. Cu toate acestea, nu erau cuvinte vechi, viața lor alături de Isus durase doar câțiva ani. De ce nu și le aminteau? Pentru că amintirea, în sens biblic, nu este doar un exercițiu de memorie, ci și o acțiune a Duhului.
Cuvintele cu care Isus le vorbise despre el însuși se estompaseră, poate din cauza durerii. În aceste dialoguri de după Paște, Isus învie și cuvintele sale rostite mai înainte, iar discipolii învață să își amintească prin puterea Duhului.
Pe lângă faptul că trebuie să ne amintim, trebuie să înțelegem și Scripturile. O altă lucrare a lui Isus a fost aceea de a crea printre ai săi o deschidere a minții necesară pentru a înțelege sensul Scripturilor, inclusiv al lui Moise, al profeților și al psalmilor.
Isus pe cruce s-a rugat, strigând, ultimul său psalm, Psalmul 22, care este și un psalm de înviere: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”
Și dacă strigătul lui Cristos pe cruce este începutul Psalmului 22, atunci ne putem gândi la acest Psalm ca la rugăciunea lui Isus pe cruce: "Dar tu, Doamne, nu sta deoparte, ajutorul meu, grăbeşte-te să mă ajuţi!... Tu eşti Dumnezeul meu”.
Toate acestea le-a reamintit discipolilor săi Isus și continuă să ni le amintească și nouă. Să nu mai uităm.
C. L.
