Anul liturgic se apropie de sfârșit, iar liturgia cuvântului ne oferă o parte din capitolul 13 al Evangheliei după Marcu, ce descrie perioada dintre vestirea timpurilor de pe urmă și profeția despre distrugerea Ierusalimului, care va avea loc în anul 70 d.Cr. Dar care este subiectul? Sfârșitul a toate sau „numai” al Ierusalimului?
Textul din această duminică descrie ceva istoric, dar în realitate include și ceva ce se va întâmpla, sfârșitul a toate. Ce se spune despre sfârșit? Acesta este timpul când soarele și luna se întunecă și stelele cad de pe cer. Este răsturnarea celei de-a patra zile a creației, prăbușirea ordinii stabilite. Dar acela este momentul în care sosește Fiul Omului, ca o a doua creație.
Natura, care semnalează schimbările sezoniere, acționează ca o cheie pentru citirea evenimentelor: dacă pentru a vedea că vara este aproape, ne uităm la înflorirea plantelor și a naturii, atunci pentru a înțelege că Fiul Omului vine trebuie să căutăm acele semne de schimbare.
Găsim o expresie: „Nu va trece această generaţie până nu se vor împlini toate acestea!” Dar le-a vorbit Isus numai celor care l-au ascultat sau și altora? Deci pentru cine este acest discurs despre sfârșitul timpurilor și despre distrugerea Ierusalimului?
Dar acest discurs nu este doar pentru acea generație, este și pentru generația noastră.
Pentru că tocmai asta se întâmplă în istoria fiecărei convertiri autentice și în salturile de calitate ale credinței: puterile și interesele personale care nu mai funcționează sunt punctele noastre de referință care se prăbușesc. Acesta este momentul Fiului Omului.
Anumite crize personale sunt mai mult decât binecuvântate. Anumite dezamăgiri care dărâmă coloanele existenței noastre sunt o vizită a lui Dumnezeu. Ziua Domnului este acel moment în care suferim o reducere la zero și înțelegem că trăim în inutilitate. Atunci Fiul Omului vine să ne răscolească inima, să caute adevărul care este în noi. Și cine îl primește scapă de inutilitate.
Ferice de crize. În ele vine Fiul Omului să ne caute.
C. L.