Este prima femeie din istorie care a primit titlul de învățător al Bisericii. Născută la Avila în 1515, educată religios de părinții ei, în timp ce era încă o tânără, a devenit atât de pasionată de citirea vieții sfinților, încât s-a simțit nevoită să fugă pe ascuns în teritoriile stăpânite de Imperiul Otoman pentru a muri acolo ca martir. Luată înapoi acasă, a început să imite viața pustnicilor din deșert.

 

A decis să intre în mănăstire, dar, din moment ce tatăl ei se opunea, a fugit de acasă și a depus voturile un an mai târziu. Apoi, a fost lovită de o altă boală gravă care, după diferite vicisitudini, a văzut-o paralizată timp de trei ani.

 

În 1560, Tereza a acceptat sfatul unor surori care i-au cerut să întemeieze un „mic convent” în care să se urmeze perfect Regula inițială și la 24 august 1562 a inaugurat mica mănăstire „Sfântul Iosif”. La moartea, va lăsa după sine 18 mănăstiri perfect organizate.

 

O femeie cu vederi minunate, având capacitatea religioasă de a-și îndrumă călugărițele în viața lor spirituală, s-a gândit să introducă reforma și în rândul comunităților carmelitane.

 

Tereza a lăsat numeroase scrieri, dintre care cele mai importante sunt: „Autobiografia”, compusă în anul 1562, în ascultare de mărturisitor și definită de ea ca fiind „cartea milostivirilor Domnului”; „Calea perfecțiunii”, în care ea expune modul prin care o întreagă comunitate poate fi educată; Fundațiile, istoria diferitelor sale mănăstiri; „Castelul Interior” sau Cartea celor șapte conace, considerată capodopera sa și una dintre culmile literaturii mistice.

 

La 10 septembrie 1965, Paul al VI-lea a propus-o ca patron al scriitorilor catolici spanioli și, la 27 septembrie 1970, același pontif a proclamat-o învățător al Bisericii.

 

Doctrina sfintei Tereza, rodul lecturilor și al contactelor sale cu cei mai mari teologi și sfinți ai timpului său din Spania, vine totuși într-un mod special din experiența ei mistică.

C. L.