Devoțiunea față de cele șapte dureri ale Maicii Domnului este cea care a precedat cu mult sărbătoarea liturgică „Sfânta Fecioară Maria Îndurerată”. Această devoțiune a apărut în secolul al XV-lea, de fapt, există nenumărate imagini numite „Pietà”, care o reprezintă pe Maria ținându-l pe genunchi pe Fiul ei, dat jos de pe cruce.

Durerile Maicii Domnului, care au fost apoi fixate în număr de șapte, deoarece corespund unor momente ale Evangheliei deosebit de dureroase pentru mama Mântuitorului: 1. Profeția bătrânului Simeon; 2. Călătoria spre Egipt; 3. Dispariția lui Isus timp de trei zile până la descoperirea sa în templu; 4. Isus care duce crucea pe Golgota; 5. Răstignirea și cuvântul de adio lui Isus de pe cruce; 6. Isus este dat jos de pe cruce; 7. Punerea în mormânt.

Începând cu secolul al XV-lea, unele Biserici au început să celebreze în liturghie „compasiunea” Mariei de la poalele crucii. Călugării „Servitori ai Mariei” au obținut în 1667 aprobarea celebrării celor Șapte Dureri. Mai târziu a fost fenomenul lacrimilor și apoi primele lacrimi de sânge, izvorâte din diferite icoane mariane.

În secolele următoare au avut loc aparițiile Mariei lăcrimând, evenimente întâmplate cu precădere cu unele statui mariane: cele mai cunoscute, pentru că au fost aprobate de autoritatea ecleziastică, sunt: apariția La Salette (Franța) în 1846, și evenimentul de Siracuza (Italia), apariție în care o imagine a Inimii Neprihănite a Mariei a plâns timp de 4 zile, în 1953.

Cum este descrisă Sfânta Fecioară Maria Îndurerată? Ea este de obicei îmbrăcată în negru pentru pierderea Fiului ei, cu o sabie sau șapte săbii care îi străpung inima. Un alt subiect foarte reprezentat este „Pietà”, penultimul act al Patimilor, care se află între momentul când Isus este dat jos de pe cruce și îngroparea lui.

C.L.