Sămânța este o imagine foarte importantă în Evanghelii. Sămânța este diferită. Sămânța este vie, crește, devine ceva diferit. Calitatea bobului care se ridică din pământ depinde de pământul în care este semănat, de ploaie și de climă.
Creșterea este o acțiune colectivă și nu depinde de acțiunea fermierului, pentru că acționează independent de grija acestuia. Așadar, sămânța Evangheliei acționează în noi nu pentru că suntem buni și virtuoși: ea acționează pur și simplu, prin propria ei putere. Sfântul Paul ar spune: nu am fost mântuiți pentru că am fost buni, ci devenim mai buni pentru că am fost mântuiți prin puterea intrinsecă a harului.
În schimb, am construit o religie în întregime în jurul angajamentului nostru, a forței practicilor și a cultelor noastre, ca și cum nu ar trebui să depindem de har pentru mântuirea noastră. Nu: Marcu ne spune că sămânța lucrează pentru că nu are cum să nu lucreze.
În același timp, chiar și o sămânță bună poate sfârși prost dacă întâlnește spini sau pietre. Sămânța care sfârșește în aceste zone infertile nu era o sămânță rea: era la fel ca cealaltă care produce alte 100. O viață creștină poate eșua nu numai din cauza răutății noastre, o sămânță bună poate avea un sfârșit rău doar pentru că solul nu era potrivit sau pentru că a venit furtuna. Solul își produce spontan rodul, dar nu noi suntem stăpânii întregului proces.
De aici rezultă două concluzii. Orice transformare a seminței în grâu este gratuită, este un dar, este tot har și nu meritul nostru. Iar în spatele unei semințe care nu devine rod bun pot fi multe motive, nu doar răutatea noastră. Așa că nu trebuie să judecăm atunci când vedem că o sămânță sfârșește rău, poate doar a întâlnit un sol care nu este bun. Și apoi trebuie să mulțumim când vedem în noi sau în jurul nostru că o parte din grâu ajunge cu bine în hambar.
C. L.
