„A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat. Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult. Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o păstrează pentru viaţa veşnică” (In 12, 20-33).
Uneori ne luptăm să înțelegem marile mistere ale credinței, dar cu toții cunoaștem și înțelegem moartea și învierea bobului de grâu. Primele imagini pe care le primim de la citirea Evangheliei sunt cele ale grâului și ale viei, ale crinilor și ale vrăbiilor. Natura are și ea un limbaj spiritual propriu.
Primele intuiții despre o viață care poate continua dincolo de moartea sa naturală vin din natură și din evoluțiile sale, căci vedem că luna moare și apoi răsare, că soarele moare și apoi răsare. Astfel de imagini din natură au fost folosite de Isus pentru a le vorbi oamenilor.
Semnificativă este această rugăciune din secolul al XIII-lea: „Cristos a fost semănat de Creator, a germinat, a ajuns la maturitate, a fost secerat, legat în snopi, dus la arie, bătut, cernut, măcinat, închis în cuptor și, după trei zile, scos și mâncat ca o pâine”.
Poate că nu este o teologie perfectă, dar este o rugăciune splendidă, care ne face să ne dăm seama care poate fi relația dintre Isus și un bob de grâu, și tocmai în drumul firesc al bobului de grâu găsim realitatea noastră de credincioși, chemați în fiecare zi să ne trăim viața, dar cu privirea îndreptată spre înviere, care este rodul acelui bob îngropat în pământ și apoi renăscut.
C. L.
