Evanghelia din această duminică prezintă întâlnirea plină de bucurie a două femei însărcinate și salutul lor bucuros în contemplarea vieții care crește în ele, iar această bucurie ne ajută să celebrăm Duminica a IV-a din Advent, timpul liturgic ce proclamă un Dumnezeu care ia inițiativa, care vine, care nu rămâne in ceruri.

Dumnezeu nu este imobil, ci este viața și originea unei existențe dinamice și creatoare. În pasajul evanghelic, de fapt, o vedem pe Maria în clipa care urmează vestirii îngerului, după ce abia l-a primit pe Cuvântul în sânul ei, mergând „în grabă” la Elisabeta.

Textul spune că Maria „se ridică” și este același verb folosit pentru înviere. Cuvântul „grabă” traduce termenul grecesc care înseamnă „zel, entuziasm”. Maria merge cu entuziasm la verișoara sa. Vedem aici întreaga fericire a unei tinere însărcinate care vrea să împărtășească vestea cu cineva care o poate înțelege, cu femeia despre care i-a vorbit însuși Gabriel. Maria se ridică cu entuziasm, purtând ceva ce nu poate să țină pentru sine, ci trebuie să împărtășească.

De prea multe ori am arătat și predicat un creștinism alcătuit din obligații sau scrupule. Dar viața răscumpărată este o activitate care izvorăște din experiența unei mari bucurii, a unei mari iubiri, a unei mari gingășii; avem ceva minunat de împărtășit. Creștinismul nu este un sistem represiv, ci afirmarea rodniciei și creativității!

Elisabeta, la rândul ei, simte tresăltarea de bucurie a copilului ei. Logica înfloririi vieții lui Dumnezeu în noi presupune că această viață a lui ne-a atins. Maria și Elisabeta se bucură că Dumnezeu a făcut ceva în ele. În credință nu putem supraviețui fără să ne împlini visele cu examinări de conștiință, care ne permit să ne simțim „la locul nostru”.

Departe de toate astea! Experiența noastră este că trupul nostru poate fi trupul lui Cristos. În Euharistie celebrăm faptul că trupul lui poate deveni trupul nostru. Prin puterea Euharistiei, și noi suntem însărcinați cu Isus. Pe el trebuie să-l purtăm, nu scrupulele noastre.

C. L.