În Evanghelie avem relatarea unui parcurs spre credință.
Inițiativa îi aparține lui Isus: „În acel timp, Isus a văzut un om orb din naştere”. Dumnezeu este întotdeauna cel care sesizează primul nimicnicia omului. Iar acest om nu este doar orb din naștere, ci, din cauza condiției sale, este și cerșetor. Privirea lui Dumnezeu nu trece cu vederea atunci când întâlnește cea mai profundă greutate a omului și o primește, îngrijindu-se de ea.
Cu totul diferit este interesul pe care acest orb îl stârnește în rândul discipolilor. Întrebarea pe care aceștia i-o pun este: „Cine a păcătuit că s-a născut orb, el sau părinţii lui?” Iată expresia mentalității care leagă suferința de păcat. Isus demontează imediat această mentalitate: „N-a păcătuit nici el, nici părinţii lui”.
Isus, prin câteva gesturi („a scuipat pe pământ, a făcut tină cu salivă, i-a pus tina pe ochi”), îi redă vederea orbului. Grație acestui gest, orbul încetează să mai fie ceea ce era și devine o persoană nouă. Astfel începe călătoria sa spre Cel care este adevărata Lumină, Isus Cristos.
În fața acestui eveniment, fariseii și evreii se distanțează tot mai mult. Prima reacție a mulțimii în fața miracolului este una de incertitudine. A doua reacție a fariseilor este de a nega realitatea miracolului și de a nu crede că acel om era orb. În cele din urmă, nevoiți să recunoască miracolul, ei neagă faptul că acesta este de la Dumnezeu.
Orbul, pe de altă parte, se apropie treptat de Isus până când ajunge la punctul culminant, mărturisirea de credință. Abia în acest moment, orbul devenit acum văzător spune: „Cred, Doamne”.
C. L.
