„Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi îl vor ucide, iar după ce îl vor ucide, a treia zi va învia”.

În general, suntem loviți de prima parte a acestor cuvinte, cea tragică, și să lăsăm anunțul Învierii să dispară. Dar într-o călătorie ceea ce contează este destinația, nu traseul în sine. O cale – oricât de interesantă sau confortabilă ar fi – care se termină cu dezastru sau moarte, este o călătorie greșită. În schimb, calea bună este cea care duce la viață și poate implica durere și austeritate. Strategia lui Dumnezeu duce la o viață deplină.

Ucenicii, neînțelegând rezultatul, nu acceptă calea pe care o are în vedere Isus. De fapt, în anunțurile lui Isus cu privire la calea sa spre înviere există o reacție regulată de înstrăinare și respingere. Găsim un tip foarte specific de neînțelegere din partea ucenicilor: în timp ce Isus le vorbise despre umilința Sa în ascultare de Tatăl, despre suferința Sa care duce la viață, ei începuseră să se certe despre „care dintre ei era cel mai bun”. Este o ciocnire între două viziuni străine.

Mentalitatea umană este, tocmai, umană și, prin urmare, fragilă și amenințată de neant, iar discuția dintre discipoli despre cine este cel mai mare rezultă din această mentalitate. Dorința de a câștiga, de a fi primul, de a fi cel mai mare, este efortul de a trece dincolo de mizeria ființei. Când cineva nu se uită la Dumnezeu și nu există nici o abandonare a iubirii sale, atunci omul evoluează în altă parte și căutarea pentru el însuși prevalează.

Isus nu are nevoie de aceste mentalități umane pentru că existența Sa își are rădăcinile în Tatăl, care este viață. Secretul Lui este să știe că viața vine de la Tatăl și se întoarce la El. Isus spune: „Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor”, dar el știe că el nu va rămâne în mâinile oamenilor, ci în cele ale lui Dumnezeu. Oamenii îl pot ucide, dar Tatăl îl va readuce din nou la viață.

Trebuie să ne permitem să fim inundați de această lumină. Tatăl nu ne abandonează, iar calea vieții nu este cea a obsesiei pentru gol, pentru nimicnicie, ci o cale în care golul devine locul abandonului în mâinile Providenței. Să ne încredințăm lui Dumnezeu în lucrurile care ne provoacă angoase, recunoscând că impulsurile rivalității și afirmării de sine sunt scurtături care duc spre nicăieri.

Este un lucru foarte important pentru viață să știi că trăiești ca un copil în brațele Tatălui, ca „Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui” (In 1,18).

C.L.