Evanghelia din această duminică începe cu cererea discipolilor: „Măreşte-ne credinţa!” Această cerere poate avea mai multe motive, dar contextul îi explică originea: Isus i-a îndemnat pe discipolii săi să îl ierte pe fratele lor de șapte ori pe zi dacă acesta i-a greșit. Astfel, se poate înțelege de ce discipolii au cerut mai multă credință.
Isus le răspunde la întrebarea lor și le spune ceva provocator: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi spune sicomorului acestuia: «Dezrădăcinează-te şi plantează-te în mare!» şi v-ar asculta”. Știm că sicomorul are rădăcini imense. Să plantezi un copac în mare este, de asemenea, absurd. Dar această acțiune începe cu o credință la fel de mare ca un mic grăunte de muștar. Credința nu este o chestiune de cantitate, ci de calitate. Credința este o relație și un raport cu Dumnezeu.
Lectura I din profetul Habacuc este de asemenea interesantă: „El s-a îngâmfat şi sufletul lui nu este drept în el. Dar cel drept va trăi prin credinţa lui”. Ce înseamnă să nu ai un suflet drept? Să ne întrebăm: dacă nu slujesc Domnului, cui slujesc eu? Acesta este un suflet drept: unul care nu se abate, care continuă în adevăr.
Credința este o relație care nu încetează, este un dar care umple viața. Prin urmare, putem înțelege istoria servitorului inutil, care în greacă înseamnă „fără plată”, adică fără profit. Aceasta nu înseamnă că nu este folositor, ci că nu trebuie plătit. A-l sluji pe Dumnezeu înseamnă să dezrădăcinezi sicomori, înseamnă să ai puterea de a ierta de șapte ori pe zi. Este un har să-l slujim, deci, pentru că este ceva ce corespunde Celui care ne umple viața de milostivire, acea milostivire pe care numai în El o putem găsi.
Răsplata noastră este credința. Opusul este frica.
C. L.
