Sf. Bernard s-a născut lângă Dijon în 1090, în copilărie a urmat cursurile școlilor ținute de canonicii regulari; murindu-i mama, de care a fost foarte atașat, el a părăsit studiile sale pentru o viață dezorientată, care a durat aproximativ patru ani.

Apoi, în anul 1111 s-a retras la mănăstirea ctitorită de Robert de Molesme după o spiritualitate benedictină reînnoită, unde călugării au împărțit ziua între rugăciune, muncă manuală, lectură duhovnicească, post frecvent, sărăcie extremă și tăcere. Împreună cu el a intrat într-un grup mare de oameni, inclusiv un unchi și patru frați (cărora li s-au alăturat mai târziu tatăl și fratele său mai mic), pe care îi adunase deja în jurul lui, în același ideal al perfecțiunii creștine.

Viața acetică și duhovnicească pe care a practicat-o, alternând studiul Bibliei și al Părinților Bisericii, practica liturgică, munca manuală și postul strict, a fost foarte intensă și severă. După trei ani a fost trimis împreună cu doisprezece călugări să înființeze o nouă mănăstire mai la nord, astfel s-a născut Clairvavalle, loc în care sfântul Bernard va fi abate până la moartea sa.

Din acest moment, viața sa a căpătat o importanță din ce în ce mai mare în spațiul monahal și în mediul eclezial și politic, în treburile Bisericii și în cele ale statelor. Întreaga Europă îl cunoștea, mulți l-au consultat sau l-au invocat ca pacificator. Pe scurt, el a devenit cel mai mare garant al respectării regulii sfântului Benedict.

A murit la 20 august 1153 în abația sa și a fost canonizat de papa Alexandru al III-lea. În 1830 a fost proclamat doctor al Bisericii. Ca scriitor, sfântul Bernard a lăsat un set de lucrări de mare valoare spirituală.

C.L.