„Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!”
Acestea sunt niște cuvinte care mângâie și consolează, dar adesea par ireale; uneori ne simțim abandonați. Este important să înțelegem bine sensul cuvintelor din Evanghelia acestei sărbători a Înălțării Domnului.
Fraza finală a lui Isus reia o formulă moștenită din Vechiul Testament, cea a unui Dumnezeu prezent, dar mai ales aliat al poporului său. Totul este foarte bine, dar atunci de ce ne simțim singuri?
Iată ce spune Isus înainte de această frază finală: „Mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit!” Aici este locul prezenței sale: în misiunea de evanghelizare care este centrală pentru Biserica.
Locul în care putem recunoaște puterea lui Dumnezeu nu este pretutindeni, pentru că Dumnezeu nu ne însoțește ca să ne plimbăm, ci pentru misiunea pe care ne-a dat-o. O altă Evanghelie spune: „Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In 8,12). Dumnezeu nu ne abandonează niciodată, asta este sigur.
Un punct principal al Înălțării este bunătatea cu care Domnul ne acordă încredere, încredințându-ne lucrarea Sa. Într-un mod inexplicabil, mântuirea acestei lumi trece prin împlinirea misiunii noastre de creștini. Domnul Isus este mereu cu noi, dar noi percepem acest lucru în ziua în care intrăm în misiunea noastră.
În ziua Înălțării, începe timpul creativității creștine, când omul învață să facă lucrurile cu Domnul, dar să le facă cu mâinile proprii. Atunci înțelegem că nu suntem în această lume doar pentru a ne mântui, ci pentru a fi instrumente ale mântuirii. Cel mai important lucru nu mai este propria noastră viață, ci cea a celor care ne sunt încredințați. Și tocmai aici apare Domnul alături de noi.
C. L.
