„Arătaţi-mi moneda tributului! Iar ei i-au adus un dinar. El le-a zis: Ale cui sunt imaginea aceasta şi inscripţia? I-au zis: Ale cezarului. Atunci le-a zis: Daţi-i, aşadar, cezarului ceea ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu!”
„Este permis sau nu a da tribut cezarului?” Dar Isus, cunoscând răutatea fariseilor, le-a răspuns: „Ipocriţilor, de ce mă ispitiţi?” Isus are dreptate, întrebarea este pusă pentru a obține un da sau un nu și, în consecință, este o capcană: dacă Isus ar fi răspuns afirmativ, adică să plătească tributul, s-ar fi pus de partea Imperiului Roman invadator și asupritor; dacă ar fi spus să nu plătească, ar fi putut fi denunțat la aceeași autoritate ca fiind un instigator la rebeliune.
Isus face ceea ce făcea întotdeauna: merge mai departe. De multe ori, Isus răspunde la întrebări cu alte întrebări, tocmai pentru a scăpa de întrebările capcană. Apoi, Isus cere să fie examinată moneda tributului, caracterizată prin imaginea împăratului și inscripția care îl afirmă ca fiind „divin”: autodivinizarea imperiului.
Răspunsul lui Isus este: „Daţi-i, aşadar, cezarului ceea ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu!”
Ce este al Cezarului? Ce este al lui Dumnezeu? Trebuie să-i întorci lumii ceea ce este al său și să-i dai lui Dumnezeu ceea ce îi aparține cu adevărat. Precum sfântul Francisc din Assisi, care îi întoarce hainele tatălui său pentru a lua hainele vieții noi.
Căci banii poartă chipul și inscripția acestei lumi și a conducătorilor ei, iar omul poartă chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
Ce îi aparține lui Dumnezeu? Viața și inima omului, și trupul său, iubirea sa, relațiile sale și atâtea alte lucruri care trebuie să fie luate din această lume. Vai de noi când dăm lumii ceea ce este al lui Dumnezeu, când facem din credință un instrument de îmbogățire sau de putere individuală.
C. L.
